Traducere din realitatea care se întîmplă

Pe mîinile Anei Maria Belcescu stau nişte inele care amintesc de vre­murile de demult şi fiecare cuvînt pe care-l rosteşte apăsat pare rupt din alte timpuri şi-adus aici. „Limba la­ti­nă e ca un puzzle. Copiii sînt in­te­li­genţi, o învaţă repede şi apoi se joa­că cu ea. E un joc al minţii în care rupi ra­dicale, sufixe, prefixe şi apoi le în­vîrţi şi le pui la locurile potrivite”, spu­ne tînăra profesoară din faţa mea.

Pe holul Colegiului Naţional „Mi­hai Eminescu” stau aliniaţi pă­rin­ţi în aşteptarea profesorilor, în­ar­maţi cu flori. Îşi scot nervoşi mîi­ni­le în­desate în buzunare, măsoară po­dea­ua cu paşi mari şi mută florile de pe fotoliu pe masă şi de pe masă pe sca­une, de parc-ar fi cele mai pre­ţi­oase lucruri pe care le au. La toată li­niştea care se ciocneşte, puţin cîte pu­ţin de timpane, n-ai zice că între pe­reţii impunători ai clădirii stau toa­te siluetele care se perindau prin cur­te cu cîteva zeci de minute înainte.

Cînd uşa dinspre cancelarie s-a în­tredeschis, profesoara Ana Maria Bel­cescu a iuţit pasul, asemenea u­nui şcolar hotărît, deloc stingher. „Lim­ba latină pentru mine asta a fost, o pa­siune”, spune tînăra a cărei misi­u­ne în învăţămîntul românesc pare că se-ngreunează minut cu minut. I se pa­re o nedreptate ce i se întîmplă. Şi nu ei, ci elevilor, liceenilor şi între­gii ţări. „Nu mi se pare demn să pro­pui o astfel de iniţiativă care parcă are ro­lul de-a păstra inteligenţa celor ca­re vin din urmă la un nivel cît mai a­pro­piat de pămînt”. E profesoară de lim­bă latină şi limbă engleză.

Vor­beş­te despre limba latină ca despre un om acuzat pe nedrept, un artist fai­mos condamndat la moarte. Are ore la clasa a VIII-a şi la clasele de fi­lologie din liceu. La cele din urmă, i s-a dat o singură oră pe să­ptă­mî­nă, oră-n care trebuie să înghesuie atît gra­matica, cît şi literatura şi, în cele din urmă, să dea şi o teză.

Elevii ei nu spun nimic, pentru că n-au cînd. „Nu ne ajunge o oră pe săptămînă să vorbim. Nu ne-a­jun­ge nici să învăţăm”. Tînăra pro­fe­soa­ră din faţa mea spune că la clasa a IX-a are nouă elevi care vor să mear­gă la olimpiadă. Nu ştie cum să fa­că, nu ştie cum să-i aleagă. Copiilor le pla­ce, lucrează suplimentar, învaţă şi vor să obţină rezultate. Anul trecut, una dintre elevele ei din clasa a XII-a, pe care a pregătit-o în afara orarului şcolar, a mers la un concurs în Italia cu opera lui Ovidius tra­du­să integral şi a obţinut premiul în­tîi.

„Îmi amintesc şi-acum că am tra­dus împreună chiar şi-n noaptea de Înviere”, spune profesoara zîmbind trist. Tot vocabularul românesc se învîrte-n jurul limbii latine, crede ea. „Nu ai cum să te faci că n-o vezi, la un moment dat te întîlnești cu ea”, fie în programa şcolară, unde pare să-i fie locul, fie prin vreo carte pe care-o vei găsi, citind ceva în plus, în afara şcolii.