Transnistria de pe canapeaua roz

În comuna Ciurea turnurile stau îm­popoțonate pe casele ca niște cuburi co­lorate strident, în modele diverse. De cum intri pe strada Liniștei, începe urcușul pe dealul care ține peste 100 și ceva de case în cîrcă, toate cu două-trei etaje.

Drumul lung, care leagă restul co­munei de „țigănie”, te obligă să le ad­miri, adunate una în coasta alteia, cu o­grăzi mici. Să intri în vorbă cu cei ca­re se pi­tesc pe după gard sau la ochiuri de geam e ușor. Însă discuția se încheie i­mediat, atunci cînd sînt întrebați dacă știu ce zi e vineri.

Fiecare om pe care-l întîlnesc mă întrebă același lucru: „cine ești și pe ci­ne cauți?”, iar urmele de ospitalitate dis­­par cu totul cînd află că nu am trea­bă cu Ferdinand Stănescu. Merg la un alt Stănescu însă, Istrate, un om im­por­tant prin vîrsta pe care o are în spate.

Continui să urc dealul. Puținii oa­me­nii pe care-i văd meșteșugesc cîte ceva pe la casă. Lemn, tablă sau fier, du­pă îndeletnicire. De altfel, grădinile de pe lîngă case sînt îngrijite, doar în unele locuri se formează grămezi de gu­noi menajer, pe unde cîinii scormo­nesc a lehamite. Un țigan, îmbrăcat la costum negru, supraveghează mun­ci­to­­rii care descarcă marfă dintr-o furgo­ne­tă și, din cînd în cînd, atunci cînd nu se descurcă, mai țipă la ei.

Meseriașul cheie

Sînt sfătuit de un băiat să nu mai în­aintez: „nu găsești nimic acolo”. Uli­ța începe să fie noroioasă. La îndemnul unui țînc, fac stînga, iar o fetișcană cu fuste în­flo­rate mă strigă și ea întrebînd pe cine caut. Mă poftește la ea „hai, nu-ți fie frică”.

În casă, bunicul ei, Istrate Stănescu, cel pe care îl căutam, își face treabă cu niște scînduri și, cînd îi zic că sînt „de la ziar”, mă întreabă dacă știu să pun faianță. N-aude prea bine. Ar avea ne­voie de un om care să-i înfrumusețeze holul unde tocmai intrăm, „îl plătesc, nu­mai adu’ pe cineva”, zice omul mic și cu burtă, ținîndu-mă de umăr. Ne a­șe­zăm pe canapeaua roz. Cînd aude gla­suri, fiica lui Istrate lasă mîncarea pe foc și vine să audă ce vorbim. A­du­ce cu ea mirosul mîncării și schimbă a­e­rul din încăpere. Nu vede bine cu un ochi și pare cu 20 de ani mai în vîrstă decît este.

Îi spun bătrînului ce zi este vineri. Nu știe despre ce vorbesc. Își aduce a­min­te de tinerețe, în schimb. A fost de­portat în Transnistria, deși nu pare de 87 de ani, cît zice că are. Nu vrea să spună mai multe și nici de ziua romilor nu-l doare. Își urmărește interesul și zi­ce că îmi spune mai multe cînd voi ve­ni cu meșterul care să-i în­lo­cu­ias­că pe­re­­ții verzi cu faianță stră­lu­ci­toare.

Georgel COSTIȚĂ