Trei clipe din viața Anei
1001 de chipuri 30 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Trei clipe din viața Anei 1Cineva spunea că un poet își crește singur aripile. Ana și le-a crescut de cînd avea 14 ani și cu ele și-a luat zborul spre București. „Mereu mi-a plăcut cum sună cuvintele românești, sînt diferite de ale noastre, au altă muzicalitate”, îmi spune tînăra basarabeancă, ascultînd cum propriile cuvinte „cîntă” așa cum îi place.
Chipul ei copilăresc e veșnic vesel, are un zîmbet îndrăzneț și vorbește mereu gesticulînd, de parcă altfel nu s-ar face înțeleasă.
Dar spune că nimic din ce face în prezent nu o caracterizează. E studentă la două facultăți, Jurnalism și Zootehnie, dar nici una nu îi permite să își crească aripile în continuare. E mereu ocupată, așa îmi spune, dar în tonul vocii nu se găsește nici o urmă de entuziasm. Acesta se aprinde cînd vorbește despre perioada petrecută la București, unde a fost actriță la o trupă de teatru. „Cînd urc pe scenă, mă descarc de toată energia negativă”, îmi spune scăpînd un oftat, privind printre mesele din Dublin Pub.
În spatele scenei însă, Ana este o visătoare. Adună toate sentimentele în vîrful unui stilou și le aranjează pe hîrtie cu migala unui pictor. Îmi spune că nu poate scrie decît cînd e supărată, dar cu toate acestea, este un om fericit. A publicat două volume de poezii pînă acum, e destulă tristețe pentru un suflet ca al Anei. Însă prima carte care a apărut în rafturile librăriilor acum cinci ani „nu mă mai reprezintă. Nu mă regăsesc în nimic din ce a apărut acolo, nici măcar din asta”, și face un semn spre cartea de pe masă învelită într-un carton lucios, albastru, semnată Ana Panovici. Același nume va apărea pe al treilea volum pe care vrea să îl scoată. „Se numește «Sfîrșit de autograf» și îi este dedicată unui băiat. Este singurul alături de care am scris cîndva poezii” și vocea i se subțiază pe măsură ce îmi povestește.
Ultima semnătură
Mai soarbe puțin din ceaiul neîndulcit, își drege vocea și îmi recită totuși o creație proprie. Cu vocea grăbită, ținînd ochii întredeschiși parcă pentru a vedea versurile undeva pe pleoape îmi spune repede poezia „Eu sînt femeie”. „Am învățat-o pentru că a trebuit să mă prezint cu ea la un concurs, altfel nu aveam răbdarea să o rețin”, îmi spune ea pufnind în rîs.
Pentru Ana, viața nu se scurge, ea țîșnește ca lava unui vulcan proaspăt trezit din somn. Îmi spune că nu îi place să stea degeaba o clipă, „trece viața pe lîngă mine și eu o ratez”. De asta niciodată nu a avut curajul să se apuce de scris un roman, „deși mama m-a sfătuit. Eu scriu cînd îmi vine inspirația, atunci și doar atunci”, îmi mărturisește ea pe un ton serios, categoric.
Înainte să plecăm îmi semnează volumul „Clipe” al cărui ochi de pe copertă ne-a urmărit toată seara. „Sper să te regăsești printre aceste rînduri ale sufletului meu”, mi-a scris ea. Eu sper să nu fie acesta ultimul autograf pe care îl dă.
Cristina BABII
Adaugă un comentariu