Tușul din obraz nu se șterge

„Adevăru’ nu mai este”, spune răspicat vocea groasă. Văd cu greu că după vraful de ziare se ascund doi ochi negri, tineri și veseli. Mă fixează și se întunecă. „Mai vrei ceva ?” și în loc de privirea jucăușă acum văd o pereche de buze subțiri, murdare de tuș. Nu apuc să mă fîstîcesc că femeia mă repede iar: „zi-i domle ce vrei, am de așezat porcăriile astea de reviste”. Ridică mîna a lehamite și se întoarce la treabă.

Cînd dau să plec o aud cum se foiește și văd un fum gros care iese pe gemulețul pătat de grăsime. Acum femeia scundă și încruntată stă în fața „magazinului” și fumează cu sete. „Îți trebe ziar? Ține-l pe al meu, na!”. Mîna zbîrcită care se întinde înspre mine poartă trei inele coclite și tremură atît de tare încît cred că încheietura fragilă stă să se rupă.

Nu apuc să trec pe prima pagină că îmi smulge „Adevărul” din mînă: „Prostii copilă, prostii. Îți arăt eu scriitori nu politică”. Aduce dintre cei patru pereți roșii și reci o carte cu poezii de Minulescu. „Ia și citește asta pînă aduc eu o cană de cafea de la colegu’ de lîngă”. Sorb licoarea maronie și nu îndrăznesc să ridic privirea. „Te văd în fiecare zi pe aici. Ce-i de capu’ tău?”, mă întreabă răspicat. Răspunde tot ea, rîzînd: „Ai față de contabil”.

Degeaba dau să mă prezint, îmi spune degrabă că nu vrea să „ne facem prietene, doar că mi-i urît azi”. Îmi spune că în „meseria” asta, de vînzător de ziare „ți se urăște cu binele. Nu ai mai nimic de făcut, decît dimineața. Să desfaci pachetele și să fii atent la rest”.

O ceașcă de cafea amară

Mie deja mi-au înghețat palmele și strîng din ce în ce mai tare cana de cafea. Femeia mai toarnă și se face că nu vede că aburul care ne iese din gură ne îneacă. S-a învățat cu diminețile friguroase. „Țin minte, prin ’92, o fost o iarnă de ajungea zăpada pînă la glezne. Lucram la Țesătura și aveam și haine mai groase ca acuma”. În dimineața asta poartă o haină portocalie de la PD-L și o șapcă pe care scrie șters BCR. Uită de ce-mi povestea și văd că mă măsoară din priviri. „Semeni cu fiică-mea. Tot așa e și ea, toată în negru și înaltă. Numai viață ca ai ei n-ai, sper. O plecat în Italia și n-o mai venit acasă. Bărbatu’ meu zice că o rămas să facă trotuaru’ pe acolo”. Dar ea nu vrea să-l creadă. Îmi spune degrabă că e „bonă la niște rîzgîiați”. Îmi face semn să termin mai repede de băut că ar vrea să intre în „cameră”. Dau pe gît zațul de pe fundul ceștii și mă fac că nu o aud cînd mă întreabă cu ce mă ocup. Cînd am intrat în vorbă, înjura jurnaliștii din tot sufletul.

Adriana ZĂVOI