Ultimul atotștiutor

„Am ajuns să fac ce nu-mi place”, îmi spune Doru sprijinindu-se într-un cot de tejgheaua barului. Se rotește pe scaunul înalt pînă ce ajunge aproape cu spatele la mine. Nu vrea să-l privească nimeni în ochi, atunci cînd povestește despre „eșecuri”.

„La 14 ani am plecat la internat la Cîmpulung, la Liceul Militar”. Nici prin gînd nu-i trecea atunci că va ajunge să vadă mai bine de o jumătate de viață printr-un obiectiv. „Cînd aveam eu vreo 20 de ani mă uitam așa în scîrbă la cameramani și ziceam că ei trăiesc din nunți, că-s mai rău ca lăutarii. Eu mă vedeam mare cineast”. Cu gîndul ăsta a pornit înspre Facultatea de Regie din București, dar nu avea să-l mulțumească multă vreme.

A abandonat studiile după doi ani, pentru că „mă credeam al dracului de bun”. Capitala care încerca să se refacă imediat după Revoluție nu i-a dat multe de ales. „M-am angajat la un fel de firmă de asta care filma fete pentru modelling. Nu știu de ce le trebuia atîtea casete cu ele da’ eu aveam leafă și îmi convenea”. Pînă ce, într-o dimineață, l-a sunat mama și i-a zis că acasă se deschide un nou post de televiziune și că au nevoie de oameni. „Eu credeam că gata, mă fac reporter. Deja mă gîndeam cum am să mă duc să-i întreb pe oameni despre capitalism”, îmi spune Doru care-și potrivește pălăria cu boruri mici pe frunte.

Camera fără geam

A început să tot ciupească din visul de a deveni jurnalist, pînă a ajuns să spună că „e bine numai să-mi apară numele pe generic”. Serviciul îi era destul de simplu. Trebuia să stea cu camera de filmat proptită într-un singur unghi, să încadreze bine fața moderatoarei și atît. În orele care-i rămîneau făcea cafea și, din cînd în cînd, mai conducea mașina de serviciu. „Mi s-au perindat prin fața ochilor tot felul de fete frumoase, aranjate, care zburau la prima bîlba din fața camerei”, zîmbește din colțul gurii.

Ține minte că a dat o mică petrecere cînd a văzut prima dată că la sfîrșitul unei emisiuni „plicticoase” îi este scris numele în dreptul cameramanului. Televiziunea l-a concediat trei luni mai tîrziu, pentru că pe postul lui venise „un tip cu facultate în domeniu. Oricum știam mai multe decît el, dar el era na… artist”. Se uită la ceas, ridică mîna și îi face semn chelnerului. Își cere scuze dacă m-a plictisit și îmi întinde mîna. „Să nu faci ca mine, să te crezi prea deștept”.

Pune camera pe bar, îi șterge obiectivul, verifică toate butoanele și caseta și pleacă morocănos. Se grăbește cu pași mici să ajungă din urmă o limuzină. În noaptea asta are de filmat o nuntă.

Adriana ZĂVOI