Vlogging fără zahăr

Ines Nerina este o tînără blon­dă cu ochii mari, de culoarea cafelei, care are o voce caldă și care vor­beș­te rar în fața camerei de filmat despre diabetul de tipul I. Dacă ajungi pe canalul ei de Youtube, vei putea să afli trucuri despre boala cu care a fost diagnosticată în urmă cu aproa­pe un an și pe care ea încearcă să o facă mai frumoasă în fiecare zi. „A­cum nu mă mai uit pe site la H&M și la Zara după haine, ci îmi caut ace colo­ra­te”, povestește Ines în timp ce îmi arată geanta ei neagră. A în­gră­mădit aco­lo ace, seringi, insu­li­nă, zahăr și cam tot ce-i mai trebuie să-și țină ni­ve­lul de glicemie sub control chiar și atunci cînd se află la facultate sau iese în oraș cu prietenii. Nu vede diabe­tul ca pe o piedică în a fi o per­soa­nă fericită, ci l-a acceptat după doar o oră de plîns de cînd doc­torul i-a dat vestea că va fi de­pen­dentă de in­su­lină toată viață. Apoi a tras aer în piept, a început să se do­cu­menteze despre cum va fi viața ei de atunci înainte, iar acum e o optimistă care-ți va vorbi despre dia­bet ca despre un prieten de care nu se va putea des­părți toată viața.

Înainte de primăvara anului tre­­cut, Ines era prezentă în online pe inesnerina.ro, un blog în care scria despre trucuri de frumusețe. Le spu­­nea altora ce se mai poartă, cum să asorteze unele haine și făcea recenzii la produse de make-up. Tot de fru­musețe se ocupă și acum tînăra, însă pe Youtube, îndreptîndu-și aten­ția către persoanele ca ea, însă mul­ți dintre cei care îi scriu zilnic o ur­măresc pentru că „emană o ener­gie pozitivă”, după cum chiar ea po­­ves­tește chicotind. Poartă o pălărie neagră, șic, pe care a asortat-o cu o bluză de culoare albă, iar dacă nu și-ar scoate din cînd în cînd apa­ra­tul de măsurare al glicemiei din gean­tă, nu ai cum să ghicești că Ines e atentă la tot ceea ce mănîncă pentru a ști cît zahăr să ia sau cîtă insu­li­nă să-și facă.
Tînăra e studentă în anul al II-lea la master și deși a visat mereu să ajungă la catedră, diabetul a făcut-o să se reorienteze. După disertație, vrea să înceapă să studieze nu­tri­ția, să devină un specialist în acest do­me­niu, dar nu pentru a profesa ca me­dic, ci pentru a fi vocea celor care au nevoie de circa 1.850 de injecții pe an, iar statul nu le decontează decît un ac pe lună. Nu există un cuvînt care să definească „job-ul” pe care tînăra și-l dorește, dar știe că vrea să-i facă pe ceilalți să înțeleagă că diabetul nu este un cancer și să le ex­plice celor ca ea cum face ca aceas­tă boală să fie una mai fru­moa­să. Și-a cumpărat chiar și o geantă mi­cuță, roșie, elegantă, specială pentru ti­ne­rele ca ea, care este com­par­ti­mentată în astfel încît să-i încapă toată „recuzita” de care are nevoie cînd nu e acasă.

Ines zîmbește încontinuu, este calmă și mereu pregătită să încerce lucruri noi, dar uneori și acest entuziasm îi face nivelul de glicemie să scadă. „Se întîmplă să mai uit insulina sau acele acasă”, spune tî­nă­ra, în timp ce caută prin geantă du­pă recipientul care i-ar putea regla glicemia. A pățit și astăzi la fel, așa că-și sună o prietenă cu care ur­mea­ză să se vadă pentru a-i cere îm­prumut o doză. Nu-și ascunde boa­la, ci alege să le vorbească tuturor despre ce ascunde în geanta ei ma­re pentru că pentru ea totul e „ca o luptă de edu­care a celor din jur”.