Accesoriile unui spion cu tocă

Cuvintele „absolut nedetec­ta­bi­le și care nu se pot bruia”, pentru un elev care este în ultimul an de li­ceu, sînt mai frumoase uneori chiar și decît „ți-a venit permisul”. Iar cînd le vezi pe un afiș care oferă la vîn­zare o pereche de căști care îți asi­gu­ră promovarea, ispita devine prea mare.

Locul în care negustorul de „so­luții pentru copiat” își ține „aface­rea” este într-un cămin din Tudor, ascuns în văzul tuturor. Bat de trei ori în ușă și îmi deschide, cu pri­vi­rea furișată în crăpătură, doar cît să se poată vedea ochii, un chip obo­sit, cu obrazul neras de cîteva zile. Tînărul, care timp de cîteva se­cun­de mă privește hoțește, îmi spune să aștept în fața intrării și îmi în­chi­de repede, asigurîndu-se mai în­tîi că nimeni nu a auzit conversația noas­tră.

Discuții pe după uși închise

După cinci minute de holbat în gol, primesc aprobarea de a intra în „bîrlog” și începem să discutăm des­pre oferta de pe afiș. Ionel, băiatul de la ușă, îmi arată „marfa” cea mai ieftină, sub 100 de lei, dar care e mai ușor detectabilă și pe care mai de­grabă „o folosești cînd vrei să mai as­culți o muzică, pe autobuz, în ma­și­nă dacă ai”.

Îi explic că fratele meu în curînd­ o să aibă nevoie de ceva în plus în afa­ra studiului pentru a promova BAC-ul. Stă o secundă pe gînduri, după care mer­ge într-o ca­me­ră unde se oprește să vor­bească cu unul din colegii lui. Ho­tărăsc după un timp să scoată din „spate” unul din accesoriile pe ca­re e musai ca elevii să îl poarte vara as­ta la examene.

Într-o cutie de carton, căptușită pe toate părțile, căștile par abia achi­ziționate dintr-un magazin de te­le­foa­ne. După un schimb de priviri în­doielnice cu colegul său și un of­tat lung, Ionel mă lasă să le încerc „pentru un mic test”. Băieții iau unul din capetele mici pe un vîrf de de­get și îl pun în ureche, „că acum doar le încercăm, nu trebuie să fa­cem altceva în plus”. La început simt mici furnicături pe lîngă locul în ca­re Ionel îmi pune casca, iar după ce face conexiunea la telefonul său, su­nete ciudate încep să se joace prin urechea mea.

Cînd află că deocamdată nu pot cumpăra accesoriile, lasă o privire de­zamăgită în pămînt și duce produ­sul înapoi în spate, aruncîndu-mi pes­te umăr, pe un ton repezit: „dar să nu ne trezim cu administratorul la ușă, da?”.

Paul ANDRICI