Aceeași Unire într-o altă pălărie

Iașul posomorît păstrează mai puternic mirosul de vechi pe stră­zile înguste. Sub papucii uzi, tinerii nu contenesc să îi caute ascunzi­șu­ri­le­ în clădiri și simboluri de odini­oa­ră. Nu știu prea multe despre Ziua Na­ți­onală a României, poate doar își a­mintesc de paradele militare pe care le vedeau la televizor.

Totuși, ziua me­rită să fie sărbătorită printr-un tur de-a lungul străzii Lăpuș­nea­­nu, în­căr­cată de istorie. Ghizii sînt două fete cu părul împletit și fru­mos îm­bră­cate în costum na­țio­nal­ care se apropie de grupurile de ti­neri abia for­mate și încearcă să în­cro­pească o discuție. „Nu ne gîn­deam că ploaia asta va mai scoate pe cineva din casă. Dar vă garantez că merită să mar­căm ziua de azi cu o promenadă pe ulițele Iașului”, spune o fată zîm­bă­rea­ță, în timp ce dă veselă din mîini.

Sub streșinile umede ale antica­ri­atului Grumăzescu, tinerii își adu­nă unul cîte unul umbrelele și gîn­durile pentru a reconstitui ceea ce era o­di­ni­oară. Cu un ochi pe ceasul care încă arată ora 1 fără 10, aceștia vor­besc tare și caută cu privirea in­di­ciile care i-ar putea ajuta să revină în trecut, închipuindu-și că pașii lor se îmbină cu ai celor care au rămas în­scriși în foile cărților de istorie. Cu un aer de superioritate, un băiat în­tin­de o hartă a orașului și îi arată pri­etenului său cu degetul: „Am văzut în cărțile de istorie poze cu strada pe­ care ne aflăm și era pietruită. Îți dai sea­ma cît timp a trecut de atunci?”. Auzind discuția celor doi, fetele ca­re ne sînt ghizi pentru o zi zîmbesc și își îndeasă mîinile în buzunare, dîr­dîind de frig.

Plimbarea începe cu doi pași fă­cuți pînă în anticariatul care aduce a vre­muri apuse și care încă mai păs­trea­ză esențe de lemn și hîrtie. Elevii și tinerii se pierd printre rafturile de cărți și le răsfoiesc una cîte una. „Da­că făceam rost de bani săp­tă­mî­na­ asta, reușeam să-mi cumpăr o car­te de aici. Nici nu știam că avem un anticariat peste drum”, dă din cap a ne­mulțumire un tînăr cu fular gros înfășurat în jurul gîtului.

Ur­mătorul obiectiv este hotelul „Unirea” de pe acoperișul căruia avem o priveliște asupra întregului oraș. Panorama ne taie respirația și cînd ne uităm în jos, la omu­leții care mi­șu­nă prin oraș, lăsăm să ne scape un oftat. Două fete își în­chi­puie că sînt doamne din înal­ta societate și își fac reverențe una ce­lei­lalte. „Ne-ar cam surîde ideea să fi trăit în acele vremuri, cu rochii largi, pe crinolină, nu-i așa?”. Rîd și își scot un aparat de fotografiat pentru a imortaliza mo­men­tul.

Deși u­me­zeala încă ne mai pătrunde nările, in­trînd în Mă­năs­ti­rea Golia, mirosul lumî­nă­rilor abia arse ne li­niș­teș­te și ne încălzim mîi­ni­le la căldura fo­cului mic al acestora. Turnul din cur­tea mănăstirii a­dă­pos­teș­te peste 130 de scări pe care le ur­căm anevoie, mai mult chicotind și ironizîndu-i pe cei care rămîn în urmă.

Cantonați în Epoca Unirii, fa­cem o poză de grup care să ne țină de amintire că am fost martorii reconsti­tuirii acelor vremuri. Ne-am în­toar­ce măcar pentru o zi în timp, dar nici ceasurile nu-și mai găsesc li­niș­tea în prezent.

Mădălina OLARIU