Acordeon cu patru roți

„Să vă spun, nu știu nimic despre mașini, nu am carnet, dar am niște bani și aș vrea să-mi iau o ma­șină”, așa o conving pe doamna care stă rezemată de un autovehicul gri să-mi spună cîteva cuvinte despre ce are de vînzare. „Mereu mi-au plă­cut Polo-urile”, îi zîmbesc și o fac să mă creadă că sînt pusă pe fapte. De fapt, ea nu știe că e singura ma­șină despre care știu și eu ceva. „Da, sînt frumoase, mici și ușor de condus”, îmi spune cu o voce prietenească. Iar cînd pun mîna pe parbriz, fără nici o intenție, femeia lasă zîmbetul și scade prețul: „Da, într-a­­devăr, a fost schimbat parbrizul, dar o las la 4.500 de euro”. „Eu știu…” îi zic, gîndindu-mă că dacă mă controlează prin buzunare, nu găsește bani nici de-o cafea. „Dacă mă răz­gîndesc, vă sun”, spun repede și mă fac nevăzută, fără să iau nici un  nu­măr de telefon.

În parcul auto de la Cum­pă­ră­tura, dacă n-ai mașină de vînzare, improvizezi. Sau dacă ai dar nu vrei s-o vinzi, o transformi în tarabă. Așa au făcut doi suceveni, care au în­și­ra­te pe capotă haine vechi, un televizor cu care nu mai au ce face și papuci scoși din dulapul bunicii, ca­re mai degrabă își aveau locul la ghe­na de gunoi. Mai departe de ei stau întinse pe o masă prea mică ba­xuri de ciocolată și produse de igie­nă Balea. Alții, mai puțin creativi, stau la o bîrfă în timp ce se chinuie să vîndă „sîmburi” la pahar sau co­vrigi uscați.

Printre ei, un nene mustăcios ca­re s-a lăsat mult așteptat, are aban­donate pe o bancă patru acordeoane. Nu se gîndește că i le poate cumpăra cineva, așa că pierde vremea prin alte părți. Noroc de o doamnă care umblă să vîndă baticuri și strigă du­pă el că îl așteaptă „o domnișorică care vrea să cumpere”. Surprins că cineva îl caută, a venit alergînd spre mine. „Știți, am și eu un verișor care a intrat la Liceul de Muzică și ar vrea să studieze un instrument mai deosebit. Dar e micuț. Care dintre acordeoane e mai ușor?”. Îmi zîm­bește pe sub mustață și mă întreabă imediat „Cîți ani are?”. Îi răspund ne­sigură ca 12, iar el începe să dea aprobator din cap. „Păi, e bun Parron-ul ăsta la șapte milioane, ne­gociabil. Sau Hohner-ul. Dar mai am acasă unu negru”, nici nu apucă să-mi zică firma că îl întreb imediat dacă de alte instrumente nu poate face rost.

Orice, negociabil

Se uită la mine de parcă ar fi vrut să mă cucerească și îmi șoptește „Vă aduc ce vreți dumneavoastră domnișoară, numai să-mi spuneți ce”. Îi notez numărul de telefon și îi spun că îl va suna unchiul meu cînd se hotărăște dacă vrea ceva. Apoi îmi iau tălpășița să văd ce preț au la semințe și dacă și acolo e „ușor ne­gociabil”.

Alexandra ȘANDRU