Aleea cu reguli de cretă

Jocul e simplu. Mihnea trebuie să ia creta, să se așeze cu piciorul în mijlocul unui cerc imaginar și să facă o piruetă pe asfaltul de pe alee. Cercul este tăiat imediat în două jumătăți egale. Meticulos trasează apoi cu degetele strînse în jurul bucății de cretă, pătratele. Se ridică în picioare, își proptește mîinile în șold și: „Haide, Sabina, acum trebuie să-i punem numere, după aia îți arăt eu cum se joacă”.

Lasă creta și îi spune ceva la ureche, acoperindu-și gura cu mîna. Fetița cu zîmbet știrb își aranjează apoi rochița galbenă și aleargă într-o suflare dincolo de aleea din Copou, începînd să sape cu degetele prin iarbă. Treptat, jocul de șotron prinde contur, iar Sabina se întoarce în curînd cu încă două fetițe cu părul prins în codițe asimetrice, cu buzunarul din față plin cu pietricele și cu ochii albaștri lucind la Mihnea a izbîndă. Cei care nu știu încă ce e un cerc, care sînt cifrele sau nu pot sări mai mult de zece centimetri o dată, se joacă în legile inventate ad – hoc, lîngă un rond de panseluțe. Matei are o șapcă bej, ochii migdalați, o jachetă cochetă, foarte masculină, trei ani și multă imaginație. Ștefan la fel, doar sînt gemeni. Piticii din Copou În parc nu mai au nevoie de soldăței, trenulețe care merg singure pe șine, jocuri interactive pe calculator sau cărți de colorat. Terenul este împărțit frățește și noroiul la fel. „Tu, tu stai acolo, eu aici culeg floricele pentru mama și tu să mă aștepți”, stabilește Matei, intransigent. Cu mîinile încrucișate la piept, Ștefan își face propriile reguli și pleacă printre tufișurile de gard viu pentru o „nestemată sclipicioasă”, cum a văzut el în desenele animate. La vederea mamei, cei doi gentilomi pitici, acoperiți de pămînt și zîmbet, aleargă spre ea, bosumflîndu-se brusc, la admonestările sale. Cel mai cumplit trebuie să fie să afli că te-ai murdărit și că te-ai făcut Naf-naf sau Nif-nif, după caz și frate. Iar a sărit Sabina unde nu trebuia și Mihnea s-a enervat, abandonînd tot șotronul.

***

Ca un student rătăcit, cu cîteva cursuri trîntite în stînga și cu două viitoare restanțe, mă uit cu jind la copiii ăștia. Tot ce trebuie să facă ei este să arunce piatra exact în pătrățelul desenat, ocolindu-l pînă la final. Sincer, acest joc seamănă foarte mult cu facultatea mea. Am ocolit-o cu brio și aici am ieșit prima cîștigătoare.

Alexandra PANAETE