Amurg cu Sandra Brown

„Cum, doamnă, să coste-atît de mult? Păi eu de pe internet o iau cu paișpe lei!”, aud de cum pășesc pe Lăpușneanu o puș­toai­că, nu mai mare de clasa a noua. „Și-n ce hal arată!”. Vînzătoarea, care acum ți­nea cartea în mînă, răspunde pe-un ton calm, forțat, artificial: „Atunci nu cumpăra, domnișoară. Datoria ta e să iei de unde-i mai ieftin și-a mea să nu dau hîrtirăraia asta degeaba”.

Cînd ajung în fața standului improvizat pe cimentul străzii, o văd pe vînzătoare punînd cartea la loc, cu evident control de a nu-și ur­ma im­pulsul: să o arunce cît de de­par­te ar putea. Pe coperta, într-adevăr uzată, abia se mai distinge titlul: „Adam și Eva”. Mă gîndesc, să fi știut Rebreanu că pe aceeași stradă pe care-a folosit-o ca pretext să înceapă un așa roman, ani mai tîr­ziu­ cartea-i va fi prilej de gîlceavă!

Vînzătoarea îmi zice, cum mă vede că mă uit la cărți: „Păi zi și tu domnișoară, nu face cartea asta 17 lei?”. Mă uit la ea, o femeie între două vîrste, cu chip rotund și buze subțiri, ascunse sub un strat gros de ruj maro, apoi mă uit la carte. Nu făcea. Mă uit înapoi la ea și zîmbesc. „Ce, tu de ce n-ai vrea să cum­peri cartea asta?”. Îmi fac cu­raj­ și îi răspund pe un ton îm­pă­ciu­i­tor: „O am acasă și, ori­cum, am citit-o”.

O secundă mai tîrziu, se în­se­ni­nează la față precum cerul de no­iem­brie din spatele ei și mă în­trea­bă, ca și cînd m-ar fi văzut pentru prima dată atunci: „Domnișoară dra­gă, căutați ceva în mod special sau…?”. Îi spun că vreau doar să trag o ocheadă, poate-poate zăresc o carte bună. În fața mea, pe o prelată de rafie, stau înghesuite fel de fel de scrieri, de la Mein Kampf la Nietzsche și Harry Potter.

Îmi zîmbește cald și îmi arată o carte cu copertă roz „Îmbrățișare în amurg”, de Sandra Brown. Adaugă vădit impresionată, pe un ton afectat: „ce carte bună, citind-o am înțeles și eu ce-nseamn-aia să citești pe ne­ră­su­flate un roman. Știi, și soțul meu era așa fericit să mă vadă citind. Și na, are dreptate în felul lui, mă înțelegi. Cititul nu e chiar pentru oricine. Eu din prima îmi dau seama ce carte i se po­tri­veș­te omului”

O întreb apoi de cîteva pu­bli­cații mai vechi, să nu mai las loc unui astfel de moment. Apare un tînăr, nu cu mult peste douăzeci de ani, iar vînzătoarea se grăbește să-l întrebe: „Căutați ceva anume, vă pot ajuta cu ceva?”, iar el spune: „Aaa, nu, sînt în trecere”. Femeia vine dinăuntru cu „Conspirația” de Dan Brown. Tînărul zîmbește în­cur­cat și răspunde, foarte sincer: „Trebuie că v-am făcut o părere tare proastă”. Femeia continuă, ca și cînd nici nu l-ar fi auzit: „Uite ce carte frumoasă ți-am adus”. Re­ali­zînd­ că nu are sorți de izbîndă, dă să plece, nu fără să zică, încercînd să păstreze totuși un ton serios: „Bună cartea, păcat că nu am nici un ban la mine, o să revin”. După două mi­nu­te, cumpăra o carte de la o tonetă cu cinci metri mai la vale.

Livia RUSU