Bani cu Rh negativ

Ajuns în fața ghișeului unde se eliberează fișele, asistenta mă mă­soa­ră atent. „Nu gred că ai greuta­tea ne­cesară să donezi”, îmi spu­ne aceasta si­gură pe ea. Vede însă că mă întristez brusc așa că în­ce­pe să completeze foaia cu datele me­le. „Sînt puțini do­natori azi și poa­te o să te lase să treci”, continuă a­ceasta blînd și cu un zîm­bet ștren­gar în colțul gurii.

Frați de sînge

La etajul I, după ce termin de com­pletat fișa, mi se iau probe de sînge și mi se dă un bon de or­di­ne, îi în­tîl­nesc pe Sorin și Alex. A­mîn­doi au cercel în ureche, panta­loni colorați, cămăși ne­gre și a­ce­eași tunsoare scurtă și păr dat cu gel, de parcă ar pleca de aici di­rect în club. Îi întreb dacă sînt frați, dar „nu sîntem, deși lumea ne zice me­reu asta”, răspunde Sorin lăsînd să se i se vadă dinții știrbi. Băieții sînt în clasa a XII-a și au venit să doneze sîn­ge pentru bunica unui coleg bolnavă de „leucemie sau ce­va de la sînge. Nu știu exact. Sîntem prieteni buni cu băiatu’ și cum bună-sa are B negativ, ca și noi, am venit. Am înțeles că nu prea au pe stoc la spital cu negativ.” „Da ce mă, spitalu-i supermar­ket ca să aibă pe stoc?”, intervine Alex care pî­nă acum doar în­cuviințase din pri­viri. Începe o po­lemică dar tot nu se pot hotărî cine are dreptate așa că re­nunță la dis­cu­ție.

Cei doi se știu dintotdeauna, au copilărit împreună și nu era zi în care să nu se vadă în fața blo­cu­lui la fotbal, la un joc de cărți sau table. „Și la întîlniri ieșeam îm­pre­ună. Le spu­neam fetelor să ne ve­dem în același timp și același loc ca să putem merge amîn­doi”. Alex începe să rîdă zgomotos, de par­că ar fi auzit prima dată cele po­ves­tite de Sorin. Pereții, pînă atunci li­niș­tiți, încep să freamăte loviți de su­netele vocii tînărului care nu se sin­chisește de privirile care s-au îndreptat grămadă spre el.

În scurt timp sîntem chemați cu toții, de la numărul 13 la 21, în cabinetul doctoriței, o femeie cu pă­rul în­cărunțit și prins într-un coc la ceafă, dar cu ochii tineri și vii. Ne ia tensiu­nea apoi ne pune să aș­teptăm pe hol. Un bărbat roșu în obraji și cu o geacă maro se plim­bă agitat, măsurînd cu pași mari ca­mera de așteptare și in­trînd în vor­bă cu cei din jur. Îl întreb întîi ce grupă de sînge are și-mi răs­pun­de sec, „A negativ”. Stă în Mir­cea, „chiar la blocul ăla de lîngă po­dul ca­re duce spre Alexandru”. Deși slo­bod la vorbă și nu se ferește să-și spună pă­rerea despre nimic, ezită cînd îl în­treb de ce a venit să do­neze. Mă privește cu neîncredere apoi, după o clipă de gîndire, spu­ne fără convingere că „am venit să fac și eu o faptă bună înainte de Postul Paștelui. Măcar așa poate mă ajută Dumnezeu și-mi găsesc și eu un loc de muncă.” Din ’91, de la vîr­sta de 18 ani cînd a terminat li­ceul și pînă în ’98 a vîndut ziare la o tonetă în Podul Roș.

Pentru un cordu de pîine

Cîștiga cît părinții lui la un loc, care lucrau la fabrica de mobilă, iar asta l-a făcut să creadă că va vin­de ziare toată viața. „A apărut ProTv-ul și lucrurile s-au schimbat. Nu mai cum­păra lumea pre­sa, a devenit interesa­tă de scandal și au plecat la vale mai bine din ju­mă­ta­te de chioșcuri. Eu cum aveam un vad mai prost, m-a luat apa.” Îl ascult tăcut în timp ce îngînă ce­va despre putere și Parlament și că lumea moare de foame. Din ’99 s-a an­gajat ca gardian public, dar și de a­colo a fost dat afară șase ani mai tîr­ziu cînd s-a redus din perso­nal. De atunci muncește vara pe la rudele de la țară, din Bădeni, lîn­gă Hîrlău, care îi dau alimente pen­tru munca pe care o fa­ce, și așa, cu cămara plină, el și pă­rin­ții săi au putut trece peste iarnă. „Am no­roc că stau cu ai mei și au pensie, că altfel trebuia să vindem apartamen­tul.” În ochi i se aprind scîn­tei, iar fa­ța, pînă atunci roșie, de­vi­ne vineție. „Trăim ca niște cîini. Ne vindem pen­tru o bucată de pîi­ne din care și din aia ia statul.” Se oprește, întoarce pri­vi­rea apoi cu vocea sfîrșită îngînă ca pen­tru el „parcă de bine am venit eu azi aici?

Andrei MIHAI