Becul care se îndoaie ușor

Treptele de pe care se observă ur­me de pași sînt pline de rumeguș, iar su­­netul care vine de undeva de sus dă impresia unui atelier de tîmplarie. A­jun­să în capul scărilor îmi dau seama că dacă ar fi vorba într-adevăr de o în­că­pere de lucru, dintre toți cei prezenți cel mai ușor i-aș putea recunoaște pe u­ce­nici. Cei care stau și așteaptă cuminți ca Sorin să termine de conturat cu ajutorul unei mașini de tăiat o placă din lemn, ale cărei scobituri par creionate de însuși Brâncuși, pentru a ști ce trebuie să facă mai departe.

Fără dulii, în stil gotic

Din dreapta cineva mă întreabă „ați venit pentru atelier?”, atunci cînd ob­ser­vă că privesc dezorientată spre bu­că­țile de catifea și papiote de ață, afla­te pe ma­sa de lucru, alături de cîteva dulii în care ur­mează să fie înșurubate becuri atunci cînd micile exerciții de creație se a­pro­pie de sfîrșit. Cum cei care deja lu­crea­ză nu pierd nici o clipă, îmi las haina la una dintre puținele me­se rămase libere și în lumina venită de la cele trei re­flec­toare pe de-o parte și de cealaltă a sce­nei, pornesc scotociri­le printre ma­te­riale, nădăjduind că voi găsi o idee originală de lampă.

„Deci lemn sau metal?”, mă în­trea­bă Iura avînd într-o mînă trei șipci și în cealaltă trei tije argintii care „se în­­­doaie ușor” și „pot fi prinse cu sfoa­ră”. Ca într-o adevărată simfonie de bur­ghiu și fierăstrău electric, desenez în aer laturile unui cub imaginar î­nain­te de a tăia șipcile. Cum nici una din noi nu se pricepe, rugăm pe cineva să ne capseze bucățile subțiri din lemn, du­pă ce măsurăm din priviri bucata din cati­fea neagră pentru a ști cît trebuie să tăiem. Cînd cubul e gata, îl fixăm pe un suport din plastic, însă ni se spune că „lampa voastră e cam simplă și ar trebui să îi mai adăugați cîte ceva”, iar pe masă apar două pahare de martini, ca­re urmează să fie prinse de laturi.

Arunc o privire și la ceilalți „concurenți” și după formele nonconfor­mis­te și pe­ticele de hîrtie colorată prin­se­ pe sîr­mă, realizez că am rămas atît de în ur­mă, încît și duliile s-au terminat. Pen­tru că lampa noastră a rămas fără lu­mi­nă, dar noi încă sîntem înscrise în concurs, alegem să terminăm de aranjat bu­cata neagră de țesătură care îi dă un aspect gotic, similar cu cel al măștii u­ria­șe aflată pe peretele din spatele meu.

Nu mă aștept să ne întrerupă ni­meni din lucru, pentru că toată lumea e con­centrată, dar din cînd în cînd se mai zărește cîte un blitz ce luminează în­treaga încăpere, semn că am fost oficial înscriși în concurs.

Pe scenă, felinarele care sînt gata de control așteaptă așezate liniștit a­pre­cierea juriului, dar mai ales momentul în care îl vor face pe Thomas Edison mîndru.

Mădălina MORARU