Buncărul din care izvorăște Internetul

„O oră-i trei lei cincizeci, pentru opt ore dai zece lei.”

Îmi zice iritat bărbatul rotofei din spatele unui birou scorojit. Sînt confuz. Tonul vocii lui pare să mă a­lunge, dar oferta-i menită să te țin­tuiască cît mai mult în scaunele mari din piele ale Internet cafe-ului. Clă­direa micuță, dar plină de calculatoare n-am găsit-o greu. E la cîteva sute de metri mai sus de uni­ver­si­ta­te. „Să-mi dai bani ficși”, zice din nou, parcă mai nervos, operatorul care acum bate agitat cu mo­u­se-ul în masă.

Pereții de la intrare sînt plini de rafturi pe care sînt în­gră­mădite tot felul de cipsuri, covrigei sau ciocolată, țigări și șer­ve­țele. Lîngă ușă stau, ca niște paznici zumzăitori, două frigidere bur­du­șite cu sucuri sau e­ner­gizante, dar și un expresor pentru ca­fea. Pare a fi un fel de buncăr dotat cu tot ce-i tre­buie unui împătimit de jocuri pe calculator și Internet

***

„Băi Castor, dă-mi și mie id-ul de Facebook al blondei de la tine din clasă!”

Spune unul din puștanii care nu par a avea încă buletin. Sînt șase și se cunosc între ei, căci plimbă un pa­chet de țigări pe la fiecare, din care-și iau cîte o țigară. După cî­te­va scîn­tei de la o brichetă aerul se în­carcă brusc de miros de tutun, mingi albe de fum rostogolindu-se pînă-n toate colțurile camerei. „Ce bu­nă-i asta! Uită-te Cap, lasă Metin-ul”, spune un băiat blond, cu cercel într-o ureche și căștile după gît, apoi trage cu sete din luleaua pe care o învîrte între degete. Cel de lîngă el lasă jocul și se întinde spre monitorul băiatului care lasă fu­mul să-i iasă pe nări. Își mușcă bu­za de jos și dă din cap. „De-aș avea pro­fe din astea aș da și eu pe la ore mai des”, răspunde puștiul. Dar nu ză­bovește prea mult în fața pozei căci cineva l-a omorît dincolo de e­cran. Trage o înjurătură scurtă și se în­toar­ce la joc.

***

„Să putrezăsc la pușcărie dacă nu-i așa! Două brichete am luat și vreo patru pachete de țîgări.”

Bărbatul de lîngă mine închide apoi telefonul și începe să tasteze din nou. Are în față un teanc de e­ti­chete de la țigări Winston pe care le ia pe rînd și, după ce apasă vigu­ros cîte o tastă ridică degetul tacticos în aer, apoi apasă cu atenție ur­mătoarea li­teră și tot așa. „Nu prea văd să citesc codurile ca lumea”, se scuză omul tre­cut de 30 de ani vă­zînd că mă uit atent la ce face. „Nu-i lumină aicea”, continuă el schimo­nosindu-și fața într-un zîmbet care lasă să se vadă vreo șase dinți, prin­tre puținii care i-au mai rămas. E o veioză chiar în fa­ța lui, la fel cum sînt la fiecare birou, și aproape o răstoarnă de cîteva ori ridicînd de­ge­tul după o apăsare pe taste, dar la biroul lui tot întuneric e. La fel de beznă-i în toată casa transformată în sală de Internet. Doar mo­nitoarele-s luminate, la fel și chi­purile din fața lor. Numai rotofeiul de la intrare-i ne­gru de supărare, mai negru poate decît atunci cînd am venit.

Mihai ANDREI