Ca-n povestea cu Rapunzel

Sîmbătă seara, inima îmbătrînită a Iașului s-a mutat mai la vale decît de obi­cei. A făcut un giumbușluc și-a dat un ferchezuit pe un prăfuit, a lăsat în ur­mă Hotelul Traian și s-a îndreptat că­tre Palatul Culturii. Împreună cu ea, toate venele care-i aparțin, au mi­șu­nat pe Bulevardul Ștefan ca într-un fur­nicar. Lampioanele au scos din ca­să toți ieșenii, iar proprietarul alimen­tarei de lîngă cămin spune că a auzit săp­tămîna aceasta studenți care-și che­mau rudele la Palas. „Mamă, tată ve­niți la Iași, că ce se întîmplă aici e o poveste”. Așa suna îndemnul lor.

Pornind din Copou, pe la ora opt seara, copii, bunici și părinți coborau agale spre Palat. Cu toții erau gătiți să intre în Cartea Recordurilor, oda­tă cu luminile care au ghidat-o pe Ra­punzel acasă la părinții ei. Pe la Ca­sa­ de Cultură a Studenților, rîndurile s-au unit și imediat ceea ce părea o pro­menadă bogată de weekend, s-a tran­s­format într-o mare de oameni care se scăl­da printre mașini furioase și a­genți de circulație agitați. Pe scena de lîngă statuia lui Ștefan cel Mare, Adri­an și Cătălin Măruță sînt ame­țiți. Unul strigă metodic „Iașule nu lansa lampionele decît în intervalul stabilit ca să poți depăși Orientul”, iar ce­lă­lalt completează „1, 2, 3, și susss”. Așa că, dacă în India 11.000 de do­rin­țe s-au urcat la cer, trecînd în fruntea ma­pamondului drept cea mai nă­zu­i­toa­re națiune, la Iași tot cam atîtea au plutit în deșert. Anca, blondina de la Econiomie a închis ochii, a rostit ru­gă­min­tea și a dat drumul micului zbu­ră­tor. „L-am încălzit, iar cînd aerul cald a um­flat hîrtia, s-a înălțat” ca un puf de păpădie, luat de vînt. Studenta însă a avut noroc, spre deosebire de unii par­ticipanți ale căror visuri rămîneau agă­țate în teii de la Casa Pătrată, sau mai rău, în firele de înaltă tensiune. Și du­pă zîmbetul lor amar, dorințele electrocutate mor.

Cîteva minute, deasupra noastră a plutit vată de zahăr. Numai că nu o pu­team prinde să ne mîzgîlim ca niște pri­chindei alintați, ci doar o admiram așa durdulie cum era. O lume întreagă se adă­postea sub lampioane și le fo­to­gra­fia de parcă voiau să stabilească un alt record, pentru postările de pe Face­book. Din mulțime, un bătrînel în­drăz­neț rîde de Măruță. „Iaca de asta nu o să mai pot dormi eu la noapte pen­tru că nu a intrat Iașul în istorie”, spu­ne luîndu-și femeia la braț către casă. Comedia însă era alta. Cît am ur­mă­rit baloanele aprinse, în vizor, aveam trîntită în față o declarație. „USL iu­beș­te Iașul” și atunci cînd orașul pe­tre­ce, acesta-i mesajul.

Iulia CIUHU