Căminul lui Moș Crăciun

În fața Școlii Profesionale UCECOM, domnul Puiu mă aș­teap­tă cu mîi­nile ascunse în bu­zu­na­rele de la cojoc. E înalt și are o mus­tață stufoasă, pe sub care nici zîm­betul nu i se vede. Pășește apă­sat, iar cînd vorbește își ține brațele în­doite în dreptul pieptului, parcă meș­terind mereu ceva cu degetele. E leit fiului său, Alex, care m-a asi­gu­rat că în „vistieria” uitată a fami­li­ei trebuie să se mai găsească o gea­că pe placul meu.

„Nu mai avem multe lucruri aici. Cîteva mașini de cusut și niște hai­ne­ din colecțiile mai vechi. A trebu­it să re­nun­țăm la atelier, a mai ră­mas doar biroul, acum depozit”, spu­ne el în timp ce mă conduce la etajul al doilea al căminului de elevi. În clădirea veche și gri, de ime­diat lîn­gă școală, casa scării zbîr­nîie­ ușor a motoare Singer și Brother. Din cînd în cînd, pe holurile întu­ne­ca­te­ se pe­rindă cîte un chip speriat, în­dre­ptîn­du-se spre băile turcești din ca­păt. Sînt fetele care locuiesc la ul­ti­mul­ etaj și împart acoperișul cu cele 3 sau­ 4­ fir­me de confecții găzduite aici.

Din spatele primei uși pe dreapta se ivește fostul birou, acum ticsit de hai­ne. De tavanul traversat de bare me­­­talice atîrnă greu umerașele cu geci băr­bătești, elegante, din „bob de orez”, pal­toane de damă din stofă buclată și trench coat-uri din catifea reiată. Lu­mi­na abia se strecoară printre rîndurile paralele, care par a forma un nou ta­van, neregulat. Domnul Puiu, ușor aplecat din cauza înălțimii, agață umerașele cu un băț și le coboară pentru inspectare. Nu găsește o mărime mai mică pentru paltonul ales de mine și îmi oferă o geacă Alaska, din fîș în două sau trei culori: „E unisex, dar impermeabilă și ține de cald chiar prea bine – le-am făcut cu 3 stra­­turi de vatelină. Nu mai găsești așa ceva pe piață, am fost singurii care am produs la calitatea asta și le-am vîndut foarte bine mulți ani la rînd”. Pare mai curînd întristat că nu găsește ceva potrivit, vizita la depozit e un favor, căci compania tocmai a dat faliment, încercînd să se reprofileze pe costume de damă.

„Hai să vedem ce are și Valică”, spune el, înainte să ne oprim la primul etaj, în dreptul atelierului Valerio Stu­dio. Ascunse după mașinile gă­lă­­gi­oa­se, confecționerele unesc rapid bucăți de material. Ridică ochii numai ca să spioneze musafirii atelierului, apoi îi fixea­ză pe acul de cusut și își continuă conversația. Șeful de atelier deschide de­po­zitul, cu haine agățate tot de tavan, dar spune că marfa nouă e trimisă la un tîrg din țară. Printre sacouri și cămăși de da­mă, recunosc modelul rochiei pe care am primit-o cadou la un Crăciun. Și al­ții au vînat prețuri de producător.

Anca MATCOVSCHI