Cîrlionții de serviciu

„Cînd îi curat, lumea-i mai bu­nă”, îmi spune Tanti, așa cum o nu­mesc copiii din blocul în care lo­cu­iește, în timp ce mătură scrumul dat pe jos prin fumuoar de „huliganii ăștia de pe palier”. După ce mai dă de cîteva ori cu mătura încep să mă plîng că nu reușesc niciodată să țin min­te cînd au ele pauză la spă­lă­torie pentru că mereu ajung acolo cînd nu e nimeni. „Dacă aș fi spă­lă­to­reasă ți-aș spune”, mă lămurește a­ceasta făcîndu-mă să mă rușinez pu­țin din cauza confuziei făcute. Cu­rentul din fumoar îi zburlește cîr­li­onții din pă­rul ei roșcat, făcut permanent după moda anilor ’90, a­mu­zîn­d-o pe colega ei de muncă. „Te faci ca cio­că­ni­toa­rea aia cînd te în­drepți spre geam”, îi zice ne­ținînd cont că și părul ei e deranjat de la curent, numai că ea nu îndrăznește să se a­pro­pie de fereastră și rămîne la ușă cu un mop în mînă probabil pen­tru că, după cît de ră­gu­și­tă e, a prins-o o nenorocită de ră­cea­lă.

Lăsăm coafurile la o parte, deși lor le place să glu­­mească una pe seama ce­lei­lalte pentru că „așa tre­ce timpul mai repede” și Tan­ti începe să-mi po­ves­teas­că că nu-i mare scofală să fii femeie de serviciu, dar e mare scofală cînd ești fe­me­ie de serviciu într-un cămin de studenți pentru că te enervezi mult. „Luni e cel mai mize­rie mai ales aici, la fu­moar. Bine că acuma măcar e frig și nu prea stau drăcușorii ăștia pe aici să petreacă, pentru ca să avem noi ce strîn­ge în urma lor”, îmi spune spriji­nindu-se de mătura puțin cam șu­bre­dă. Apoi îmi zice puțin amuzată că mai nou i-a apucat învățatul și stau pe ca­na­pele, în hol, cu o carte în mî­nă și mă­nîncă pufuleți și biscu­iți o­biș­nuiți de zor. „Le e lene să mear­gă pînă în sala de lectură. Cred că nu-i deranjează că tot trece lu­mea și se uită la ei. Pînă la etajul pa­tru îi ca­le lungă”.

După puțină vorbăraie Tanti o­b­servă că încep să mă înfofolesc în hai­ne. „Du-te tu în cameră că tre­mu­ră halatul pe tine”, îmi spune Tanti, începînd un soi de morală despre cum fetele din ziua de azi umblă cu buricul și spatele gol și după aceea iau cîte un pumn de pastile și dau ba­ni la doctori. „Nu tremur de frig, tre­mur că am emoții pentru sesiune”, îi zic rîzînd puțin. Dar se pare că ea se a­muză mai tare decît mine pentru că „așa spunem toți și după ne dîrdîie pantalonii pe noi la examene și ne rugăm să luăm un cinci”. Și cum ea a trecut de vîrsta în care să stea cu capul în cărți, numai eu mai pot să mă plîng că am de studiat. Iar ea nu trebuie decît să strîngă în urma celor care se spetesc învățînd ori care beau vin, și nu bere pentru că s-a emancipat studentul, în fumoar, unde pro­ba­bil curentul face scrum pe jos, și nu ei, „drăgălașii”.

Iuliana LEONTI