Coada îmbîrligată a misterului

Obișnuiesc să călătoresc destul de mult cu autobuzul numărul 28. Dar niciodată, ori de cîte ori am trecut prin Nicolina, nu mi-am imaginat că în stație, la cîțiva metri de mine se afla acel ceaun clocotind de corpuri umane, căruia folclorul ieșean i-a dat numele de „Purcica”. După peretele gros de beton, destul de înalt că să acopere un om ridicat în picioare, se înghesuie, zi de zi, orășenii însetați de soare.

N-am reușit să-mi astîmpăr curio­zitatea, așa că am decis să schimb ma­rea pe „purcică”. Iar pe lîngă un bronz și o baie cu nămol, scopul meu numărul unu era să aflu de unde s-a pricopsit Baia Publică Nicolina cu un nume atît de autentic.

Plăcerea de a sta o zi întreagă la soare, suportînd un miros permanent de baltă e ieftină: patru lei. Dacă vrei baie cu nămol sau alte desfătări, trebuie „să mai dai un ban la domnu’”, un tip transpirat, în pantaloni scurți, care face ordine în coada lungă pînă la stradă. Decid că experimentul nu trebuie să meargă chiar atît de de­par­te: „Un bilet doar pe plajă, vă rog!”. Intru pe ușa mică și sînt îndreptată imediat spre stînga, la femei, ca în „Co­dul lui Da Vinci”. Spre drepta n-am voie nicidecum.

După doi pași mă întîmpină o ima­gine atît plăcută, cît și șocantă. Sute de corpuri goale sau aproape goale mi­șună pe cîteva zeci de metri pătrați de pietriș. Pentru un neexperimentat, ciocnirea poate deveni violentă: soa­re­le te bate perpendicular pe creștet, mirosul de sulf e mai mult o duhoare și nici imaginea corpurilor greoaie, în­velite de nămol cenușiu, nu e plă­cu­tă sau obișnuită vederii. Dar aici gă­sești orice: un pahar de bere rece, un produs, două de la Avon și chiar o pe­reche de blugi cu paiete dacă ai no­roc.

Îmi fac un pătrățel de loc și mă așez pe-o bucată de rogojină, iar după jumătate de oră nu mi se mai pare chiar așa de urît, mai ales dacă încerc să nu privesc în jur. În schimb aud. Subiectul cel mai ardent pe o plajă plină de femei e același: bărbații. Gi­na nu mai are bărbat și declară că e feri­ci­tă și așa, mai bine decît Maria, care a rămas și fără casă și fără banii mun­ciți în Italia, după ce „i-au fugit ochii după un brunețel vreo două luni”.

Cînd din boxe răsună „Ești așa fru­­moasă” a lui Dan Bitman, femei­le corpolente se întorc pe cealaltă par­te, mai ridică o mînă sau un picior, ca să le intre soarele cît mai bine în pie­le. Toate îmi răspund același lucru cînd le întreb „de ce s-o chema locul ăsta «Purcica»?”. „De frumos ce mi­roa­se.” Dar n-ai ce să-i faci, cu frumusețea nu te joci.

Anastasia CONDRUC