Colinde, în armonie

Holul mare al Casei de Cultură este inundat de colinde, care răzbat din Sala Gaudeamus. Corul „Ar­mo­ni­a” i-a adus pe vechii „armoniști”, cei care au pus temelia grupului acum 30 de ani, în fața noului cor, format din stu­denții Facultății de Inginerie E­lec­tri­că, Energetică și Informatică Apli­ca­tă. De fapt, „Armonia” a fost de la în­ce­put corul facultății, iar unii dintre ve­chii membri sînt predau în am­fi­tea­trele în care cîndva veneau la cursuri.

„Știu că este prima ieșire pe scenă și că e greu, că sînt emoții. Dar am re­pe­tat mult și nu trebuie să fie nici o bîl­bî­ială”, le explică pe hol noilor „ar­mo­niști” dirijorul Valeriu Gâdei, cel care a fost și îndrumătorul corului vechi. Tinerii sînt adunați ciorchine în jurul profesorului lor și ascultă toate sfatu­ri­le de dinaintea concertului de du­mi­ni­că care aduce un „Arc peste timp”. Pa­ula este stu­den­tă în anul al III-lea și este unul din­tre cei care au pus pri­mele cărămizi la te­melia noului cor. „În anul I, am fost cu cîțiva colegi să co­lin­dăm un prof­e­sor, care a făcut par­te din vechiul «Ar­mo­nia».
După aceea a în­ce­put să adu­ne studenți pentru a forma un nou cor și, după o vreme, a vorbit cu dirijorul Gâdei să ne fie îndrumător”, po­ves­teș­te tînăra, care ar­cuiește între gropițele din obraji un zîmbet. Pentru cele trei co­linde pe care le cîntă pe scena Ga­u­dea­mus, s-au pre­gătit timp de două luni, însă fetei i se pare puțin, „pentru un singur cîntec stă­team și două săp­tă­mîni”. Paula s-a molipsit de virusul mu­zicii de copil, moștenindu-l poate de la tatăl său, care cîntă la vioară de la zec­e ani. Ei, în schimb, îi place să zgîn­dă­rească cor­zi­le chitarei și să le îm­ple­teas­că în ițele vocii sale. Și sora ei cîntă la pian și face parte din cor, însă „nu îi place să cînte singură, doar cu gru­pul”.

Deși noii „armoniști” au mai vor­bit cu veteranii corului pe rețelele de so­cializare, nu s-au văzut niciodată fa­ță în față. „La repetiții ne-am întîlnit pen­tru prima dată, a fost copleșitor. Mulți aveau lacrimi în ochi, pînă și di­ri­jorului nostru i-au dat lacrimile”. Din sală, „armoniștii” vechi ies cu zîm­be­te­le pe buze, iar vioiciunea lor con­curează cu cea a tinerilor.

Paula a fost sur­prin­să să vadă cît de plini de viață sînt. „Ei erau mai gălăgioși decît noi. Noi eram atît de emoționați, și din ca­uza con­cer­tu­lui, și pentru că ne a­flam pe aceeași scenă cu ei”, își ridică tî­năra sprîn­ce­ne­le, imitînd surpriza pe care au avut-o.

Povestește că, deși sînt pro­fesio­niști, s-au amestecat în grupul no­vi­cilor ca și cum s-ar fi cunoscut din­totdeauna. Pe toți i-a legat tradiția co­ru­lui și îndîrjirea cu care au purtat-o de-a lungul a­ni­­lor, ca un arc peste ge­ne­rații.