Concurs suedez

Dacă Mihai, chelnerul, și-ar fi pus din întîmplare o manta roșie pe umeri, ai fi spus că e Superman. Cu o figură mai degrabă puternică, decît calmă, așa cum i-ar șade bine unui ospătar, se apropie de mine și mă întreabă cu o voce deloc potri­vi­tă fizicului său, ce doresc să ser­vesc.

Cînd îi spun să îmi aducă „Bu­fetul suedez pentru opt persoa­ne” din meniu, nu se poate abține să nu schițeze un zîmbet. Cu­rio­zi­ta­tea îl îndeamnă totuși să mă în­tre­be dacă mai aștept pe cineva, cînd oricum nici ora nu este prielnică u­nui astfel de ospăț. Cu greu și-a as­cuns mirarea pe sub mustăți cînd i-am răspuns sfiindu-mă: „Nu, sînt singură”.

În dreapta mesei mele, la doi pași de ușa de la intrare, așteaptă co­manda o familie cu doi copii ca­re își țin cuminte mîinile pe pi­cioare, ca la ora de mu­zi­că. Disciplina plutește și în aerul restaurantului Adriana, un­de chelnerii se plim­bă printre mese cu an­că­rele apretate bine fixa­te pe antebraț. La masa a doua, un domn între două vîrste soarbe li­niș­tit din ca­fea și pare să ignore ce se în­tîm­plă cu cei din jur, doar răs­foiește zia­­rul și nici pe chip nu îi pot în­tre­­zări vreo expresie.

Cînd Mihai vine cu platoul, mă simt ca într-un film din anii ’80, unde urmează să am rolul principal, pînă atunci fiind doar un simplu fi­gurant. Noroc că m-am îmbrăcat cu o bluză largă menită să mascheze eventualele curbe pe care le-ar fi putut căpăta abdomenul meu. Chel­nerul îmi pune platoul colorat în față, ezitînd puțin dacă să îl așeze în mijlocul mesei. Probabil încă spe­ră că am glumit cînd i-am spus că nu mai aștept pe nimeni. Încerc să respect re­gu­lile gas­tro­no­­mi­ce și mă­nînc mai în­tîi antreul, un fel de bucățele cu­bi­ce de carne care plutesc haotic în­tr-o ge­latină transparentă. Din roșiile um­plute cu salată de vinete nu ră­mî­ne mai nimic în următoarele mi­nu­te și nici buletul de cașcaval nu sca­pă papilelor mele gustative. În final ridic privirea din farfurie și mi se pare că toată lumea care se perindă pe lîngă restaurant se uită la mine, iar copiii din dreapta mea ar da orice pentru bucata de jambon pe care tocmai mă pre­gă­team să o mănînc.

Mă simt ca la un concurs ame­ri­can la care cîștigă cel ce mănîncă în cinci minute cei mai mulți hamburgeri. Norocul meu că nu sînt presată de timp.

Dacă pînă acum domnul de la masa a doua nu a schițat nici un gest de surprindere, probabil din politețe, acum începe să își tragă ochelarii mai aproape de ochi, cu un gest aproape mecanic, ca un pro­fesor căruia nu îi vine să creadă ce baliverne spune elevul ascultat.

Nu pot decît să mă bucur că nu am fost în locul lui Georgel, la Hotel „Unirea”, căci dacă aș mai fi fost și la înălțime, nu aș fi scăpat, cum se zice, cu „bluza curată”.

Cristina BABII