Cu lupa la examen

În casă, o imprimantă atît de ma­re, încît pentru o secundă am sen­za­ți­a c-am nimerit la PIM. De cum sun la ușă, mi se deschide, ca într-un gest de reflex condiționat. Andrei mă pof­tește înăuntru printr-o mișcare largă a mîinii, semn că nu doar c-am nimerit unde trebuie, dar mă și aștepta de ce­va vreme.

Îmi pune în față o cafea re­ce și îmi face semn că-mi pot aprin­de o țigară, cît se uită el prin cursuri. În­cepe să rîdă zgomotos cînd vede că din geantă nu scot un stick, ci un su­port de curs de aproximativ 300 de pagini. Se uită la mine deloc în­cre­ză­tor și mă întreabă pe-un ton ironic: „Și ce vrei să fac eu? Să ți-l copiez în word? Că dacă-l scanăm se pierde din calitate, mai ales micșorînd”. Mă pri­vește apoi cu indulgența mamei care trebuie să-i explice copilului pas cu pas ceva și-mi spune, pe-un ton pă­rin­tesc: „Treburile-astea le facem pro­fesionist, nu așa oricum,” apoi mă pu­ne să-i dau cursul în format electronic

„Cît de bine vezi?”

Mă confor­mez fără să pun prea multe în­tre­bări și, în mai pu­țin de trei mi­nu­te, îmi sînt pr­e­zen­tate variantele po­sibile. „Putem să scriem cu font de cinci, șase sau șap­te. Cît de bine vezi?”. Îi explic că nu aș putea să estimez, iar el se vede nevoit să-mi listeze o bucățică de text cu fiecare mărime în parte, pentru ca, pînă la urmă, să decidem că le vom scoate cu dimensiunea cinci, fără să știe că eu nici pe cele cu șapte nu le ve­deam cum trebu­ie „Uite, acum fa­­cem cîte două co­loane, așa – ca la ziar – ca să în­ca­pă mai mult text și să-l parcurgi mai ușor, dar și ca să putem tăia dup-aia hîrtia în fîșii cît mai sub­țiri”. Îmi po­ves­teș­te apoi cum ase­­­menea co­pi­u­țe cer un hanorac cu buzunare largi, ca să am unde „moș­mondi” în tim­­pul examenului, dar și niște pri­viri de vultur nu nu­mai pentru scri­sul puchinit de pe hîrtiuțe ci și pentru profesorii ca­re „au ochiul format”. Și mai cer un loc strategic în ban­că, undeva pe mijlocul rîndului, pe la ju­mă­tatea sălii, în partea de mij­loc, este cel mai bine, unde este cel mai greu detectabil un student care copiază. Dar și trezit mai devreme di­mi­nea­ță, pentru că – din experiența lui – lo­cu­ri­le alea se ocupă mereu pri­m­ele și riști să rămîi „descoperit”. Nu uită să mă avertizeze că e bine să trec totuși măcar o dată prin materie, „ca să nu fim chiar porci”.

Da, cursul pare mult mai subțire, da, mă descurc să tai singură fîșiile în mod egal și drept ca să nu facem trea­bă amatoristă, da, voi avea grijă să mă trezesc din timp ca să prind loc stra­te­gic într-o bancă. Cînd să ies din apar­tament, dau ochii de alți trei studenți care au ajuns aici, pesemne, mînați de aceeași nevoie.

Livia RUSU