Cu ursul la plimbare

Nu știu dacă de vină au fost roțile gigantice, care printre ceilalți titani me­talici părea ca un grizzly într-un țarc cu urși panda, dar de cum l-am vă­zut, am știu că acel Volvo V40 era ma­șina pe care voiam să o duc la o plim­bare prin parcarea centrului co­mercial. Aproape zece minute m-am în­­­­­­­­­­vîrtit în jurul ei, dîndu-i tîrcoale mai ceva ca un vultur înfometat într-un deșert arid, dar un alt animal a reușit să mă alunge din iluziile mele. Era îm­brăcat cu un costum gri, o cravată la fel de monotonă în jurul gîtului, iar părul lui nu cred că putea să fie mai aranjat nici dacă și-ar fi turnat un bidon de gel.

„Bună ziua, sînteți in­te­resat de această mașină?”, mă întreabă pe un glas prietenos dar și serios în a­celași timp Alexandru Ursu, consul­tant la tîrgul de autoturisme.

Nici nu apuc bine să-i spun ce a­nu­me caut, că îmi și recită un discurs care se pare că l-a pregătit dinainte, ori l-a repetat de atîtea ori zilele aces­tea încît a devenit un fel de tic sau un al doilea „Tatăl nostru”. „Vreți deja un test-drive? Desigur, nu cred că este vreo problemă să facem asta, doar că sînteți prima persoană care dorește să încerce mașina atît de repede”. Se vede o oarecare dezamăgire pe fața lui că nu a reușit să-mi explice încă ce fun­c­ții are fiecare buton de la tasta­tu­ra ca de telefon a computerului de bord.

Odată ajunși la volanul automobilului, începe să-mi explice calm și încet despre cum ar trebui să învîrt cheia de la volan, „nici prea tare și pu­țin mai lent, trebuie s-o lași să-și facă jocul”. După, Alex începe să-mi pună cîteva întrebări de rutină, de cînd n-am mai condus, dacă am mai avut incidente anterioare sau ce fel de muzică ascult la volan. „Scuze, nu trebuie să mă privești atît de urît, noi punem aceste întrebări fiecărei persoa­ne care încearcă una din mașini. Ieri de exemplu, am avut un domn care nu mai condusese pe benzină, era obiș­nu­it doar cu diesel (n.r. mo­to­ri­nă). Pînă a pornit-o de pe loc și a ieșit din parcare ca să facă numai un tur, oprise motorul cred că aproape de trei ori.” Încep să-i înțeleg fricile și recunosc că din cauza asta am ales Volvo-ul, însă Alex îmi spune să țin ochii pe drum și cu o mișcare zvîcnită de cap, îi urmez îndemnul.

După încă vreo două ture pe mini-pista din fața hypermarket-ului totul pare să meargă bine și încep și eu să mă învăț mai bine cu volanul care înainte mi se părea un capac de ti­gaie cu o problemă de încăpățînare. Doar pe la jumătatea celei de-a treia ture, o oprire bruscă îl face pe Alex să înjure pentru prima dată. „Parcă am fi pe stradă, uite cîți trec domnule pe zebră”.

Paul ANDRICI