Cum am închiriat Ciricul

„Ia să căutăm două veste mai sub­țirele ca pentru măsura voastră” se amuză nea Vasile, după care ne în­dru­mă către hidrobiciclete. Cum pentru licență încă n-am scris vreun rînd, mi-am zis că un drum pînă la zona de agrement de la Ciric o să fie tot ce am nevoie pentru a-mi re­că­pă­ta inspirația. O las pe Mădălina să se ur­ce pri­ma și să echilibreze barca, în timp ce eu, naiv, întreb cum fun­cțio­nează. „Păi cum, trebuie să peda­lezi!” îmi spune nenea, grăbindu-se să mă urce în vehiculul de doi oameni putere. Nu mai apuc să întreb și altceva că sîntem eliberați în larg și în­ce­pem să pedalăm. Pare simplu. Însă cînd nea Vasile vede că mergem doar în mar­șarier strigă ca să ne informeze că trebuie să dăm din picioare în sens invers și că putem fo­losi manivela din mijloc ca să dăm stînga-dreapta.

După primele zece minute în ca­re din mateloți devenim căpitani și ne plim­băm de la un mal la altul, des­co­perim că întregul loc e aproape pus­tiu. Printre cele cîteva excepții se nu­mără și niște elevi de liceu care s-au adunat în jurul unei bănci din lemn. Deasupra stau așezate două PET-uri de bere, iar dedesubt o baltă de coji de semințe, peste care o fată cu părul por­tocaliu tot dă cu piciorul. Se simte și un miros de mici, însă nu de la ei. Pu­țin mai la dreapta, o femeie mai negri­cioasă așteaptă cu bărbia peste podul palmelor în timp ce soțul ei întoarce carnea de pe grătar. După parfum, ai zice că ar mai trebui lăsată vreo cî­te­va minute.

Pentru că începe să ni se facă foa­me, învîrt manivela în direcția opusă și dăm furios din pedale, însă nu știu cum se face că barca pare să se miște doar în cercuri, ca și cum cineva ar fi scos valva Ciricului. Gluma se în­groa­șă cînd vrem să ne întoarcem pe pă­mînt iar hidrobicicleta nu e de a­cord pentru că de fiecare dată cînd dau spre o direcție, aceasta se mișcă în cea­laltă. După cîteva runde de luptă cu vîntul și un drum în zig-zag în care aproape că intrăm în celelalte vase, re­ușim să parcăm corabia în port.

Am fi mers și către restul atrac­țiilor de la Ciric, însă pentru că zona de agrement încă nu e terminată în totalitate, iar noi trecem de limita de vîr­stă a parcului pentru copii, pornim curioși către gondolă. Pe străduțe, nici măcar o voce de om nu sparge at­mos­fera, excepție făcînd doar niște mun­citori ascunși sub un copac la un pa­rizer cu pîine. Gondola este păzită de doi bărbați la fel de entuziaști precum o statuie care ne ajută să ne îm­bar­căm. Din păcate însă, nu apuci să vezi nimic printre copacii denși, căci nu ne înălțăm îndeajuns de sus, iar în poza din față nu apare decît pămînt și trun­chiuri tăiate de copaci. Cît despre drum, acesta abia dacă durează zece mi­nute, iar la final ne așteaptă trei băr­bați de la forțele de pază, fiecare cu o pereche de ochelari de soare peste nas. Unul dintre ei ne spune că avem de ales să rămînem în cabină pentru întoarcere sau să ne dăm jos. Cu­prins de inspirație, decid că singura iarbă verde pe care vreau să o mai văd e cea de la Windows XP.

Iulian BÎRZOI