Distracție în ritm sportiv

„Oricum eu am venit să pierd”, spune un băiat înalt și blond care ți­ne mîinile relaxate și ale cărui ges­turi transmit lipsă de interes. De par­tea cealaltă a mesei de tenis cu o bi­lă portocalie în mînă și cu o paletă în cea­laltă stă adversara sa, o fată roș­ca­tă și cu obrajii la fel de roșii ca pa­leta din mîna sa dreaptă așteptînd să în­ceapă jocul. Alex stă în dreptul fi­leu­lui pentru a ține scorul și îl as­cul­tă pe băiatul din Asociația Mol­da­via care repetă obsesiv că el nu a venit să cîștige.

Me­sele rămîn fără jucători le fel de re­pede cum au fost ocupate. Doar o fată și un băiat încă mai mută piese și apasă pe cronometru. Ea, sfioasă, se uită la adversarul său și îl în­trea­bă „Este mat, nu?”, el ridică privirea de pe piesele de șah și încurcat îi răs­pun­de bîlbîindu-se „Nu știu, poate, da”, continuînd jocul. Cînd ei încă își dis­putau jocul, unul din băieții care nu de mult a terminat de jucat, s-a nă­pus­tit către o alta și a început să mu­te piesele pe pătrățele, încruntîndu-se la ele.

Cu toate acestea a ieșit pe locul al treilea. Poate nu ia trofeul ma­re, dar totuși va fi răsplătit cu ceva. Fa­ta roșcată, pierdută printre bă­ieți, a schimbat partenerul de joc, de această dată în fața sa stă băiatul ale cărui cîrje stau sprijinite de perete. Pi­ciorul stîng îi este învelit într-un ghips mîzgălit cu marker negru. Țo­păie după minge și încearcă să-i ți­nă piept fetei care joacă agresiv. De pe banca joasă peste care au fost aruncate bluze și mingiuțe cîțiva spectatori cu fețe plictisite așteaptă să de­vi­nă jucători.

Șahul mat, o dilemă

Universitariada, evenimentul din cadrul festivalului FEstudIS, se des­fășoară în sălile de la Baza Spor­tivă a Universității Tehnice „Gheor­ghe Asachi” din Iași din Campusul „Tudor Vladimirescu”. Fiecare sală din Bază este ocupată și chiar dacă se joacă tenis de masă doar în două săli, pe holuri mereu se găsește ci­ne­va care să se oprească în fața ușii des­chise și să întrebe dacă sala este li­beră sperînd că vor avea și ei parte de o repriză. Competițiile Uni­ver­si­tariadei au început cu jocul de șah ca­re s-au desfășurat în căminul T7. În sala de ședințe de la parter se af­lă 15 studenți, iar cele patru mese pre­gătite pentru joc sînt deja ocupate. Șa­hul le solicită participanților min­tea și nu trupul, de aceea se vorbește în șoaptă, iar piesele negre sînt ames­te­cate cu cele albe cu încetinitorul. Me­sele rămîn fără jucători le fel de re­pede cum au fost ocupate. Doar o fată și un băiat încă mai mută piese și apasă pe cronometru. Ea, sfioasă, se uită la adversarul său și îl în­trea­bă „Este mat, nu?”, el ridică privirea de pe piesele de șah și încurcat îi răs­pun­de bîlbîindu-se „Nu știu, poate, da”, continuînd jocul. Cînd ei încă își dis­putau jocul, unul din băieții care nu de mult a terminat de jucat, s-a nă­pus­tit către o alta și a început să mu­te piesele pe pătrățele, încruntîndu-se la ele.

Sala de ședințe de la T7 este mult mai mică decît cea de la căminul T5, însă aceleași draperii galbene și por­tocalii acoperă geamurile. Aici, pie­se­le sînt aruncate una cîte una de pe tablă și așezate teanc pe masă, de fie­care dată cînd sînt lovite de masă se aud strigăte de durere, însă atmosfera este înveselită de sunetele pe care le scot zarurile cînd sînt rostogolite pe lemn și se lovesc de pe­re­ții tablelor. Printre această muzicalita­te inspirată de zaruri și table, se aud doar tocurile unei fete care se plim­bă de la o masă la alta pentru a-și găsi un adversar. Se uită la o față zîmbi­toa­re a unui băiat care poartă barbă și un tricou albastru. Încearcă să-l in­tim­i­­deze și se așază la masă rîzînd. În ce­lălalt capăt al mesei un 6 – 6 a adus fe­ricirea pe fața unui jucător, care aruncă zaruri și mută piese glumind și comentînd fiecare mișcare. Pen­tru el cîștigul nu este obligatoriu, ci vrea doar să se distreze.