Drag mi-i jocul românesc

În sala de dans se plimbă pi­cioa­re timide ale căror reflexii în o­­glin­zile-perete par­că­ dan­sează deja, an­ticipînd două ore de agitație. Sînt ca niște glo­buri în care poți ghici vi­itorul acestei bucăți de sticlă, căci, după o în­căl­zire cu rotiri de șolduri și ge­nun­chi, băieții își încalță ciz­me­le și aleg cîte o parteneră din fe­tele care așteptă bătînd din pi­cioare a ne­răb­dare. Coregraful zîm­beș­te ducînd mîinile la piept, se sprijină de bara de exercițiu și, cum nu m-am procopsit cu nici un băiat, fa­ce semn către „Andrei de la Neamț” și îmi spu­ne tăios: „Treci acasă!”.

„Ori vrea să mă pedepsească ori mă potrivesc prea bine la dans cu Andrei”, îi șoptesc cu o ironie ne­di­simulată Firuței, care își as­cun­de rîsul în tricoul imprimat „Ans­am­b­lul folcloric «Doina Car­pa­ți­lor»”.

Asta-i hora horilor/ Hora mol­do­venilor/ Undi joacă mol­do­ve­nii/ Acolo pămîntul gemi.

Cînd din boxe se aud primele a­corduri de trompetă, ritmul de țam­bal transformă 20 de oameni într-u­nul singur care dansează pen­tru pu­blicul absent acum. Pe Hora de la Deleni, fetele fac pași mă­run­ței și calcă pe vîrful picioarelor încît de abia se simte umblătura lor. În oglin­dă se văd precum niște păpuși a că­ror che­ie ascunsă la spate a fost în­toar­să la maximum și se tot învîrte. În completarea lor, băieții bat apăsat pasul și șterg în același timp po­dea­ua cu toată talpa. Mădălina tra­ge o gură mare de aer și mă pri­veș­te cu niște ochi care vor să spu­nă: „stai că vine bătuta!”. Știu și eu ce ne aș­teap­tă, îmi stăpînesc mai bine mî­na pe umărul lui Andrei care zîm­bește absent în oglindă, căci pen­tru el pașii par o nimica toată. Avea el o vorbă: „Aici e nimic. Să vezi cum era la noi, la Neamț”.

Strop di rouă, strop di rouă/ Ți-am luat cămeșă nouă/ Dă-mi mî­n­uțele-amîndouă/ Gata!

Într-o vîltoare de pași mol­do­ve­nești, băieții bat cizmele cu mîi­nile atît de tare încît la sfîrșitul dan­sului, cînd Bogdan îmi arată pal­mele, văd cît sînt de roșii. Prima su­ită de dansuri se termină cu Bă­tu­ta de la Deleni, în care sala ră­su­nă de pașii noștri tropotiți și ne lasă pe toți cu răsuflarea tăiată și trico­uri­le ude ca după o bătălie cu pun­gi de apă din toiul verii. Nici bine nu ne așezăm pentru o pauză că îl și auzim pe coregraf: „Haideți și Ardealul și vă las în pace pînă la Prahova”. Cu privirile în podea, scu­turîndu-ne mîinile, ne așezăm pen­tru dansul de Ardeal. Firuța se uită la mine cu ochi temători. „Ce mă fac eu la «răsturnică»?”, mă în­trea­bă cu voce tremurîndă și cînd văd cu cine dansează, m-aș teme și eu. Am uitat să fac două piruete la în­ceputul dansului și sînt atentă la Firuța care, cînd vine rîn­dul „răs­tur­nicii”, se oprește și aș­teap­tă să intre din nou în ritm. Da­că s-ar fi răsucit și ar fi sărit pe ge­nun­chii lui Radu, așa cum ar fi tre­buit să facă, s-ar fi răsturnat cu totul. Mi s-a în­tîmplat și mie.

Cristina BABII