Drepți în fața leilor de mare

Am avut sentimentul că locul un­de am găsit cele mai noi invenții de anul acesta a fost prea mic pentru cîte idei au fost găzduite. Do­uă și­ruri de tarabe cu fel de fel de ex­po­na­te și zeci de ex­po­zanți ve­niți din Egipt pînă în Con­stanța, de la Aca­demia Na­va­lă „Mir­cea cel Bă­trîn”, așteaptă vizi­ta­tori. Marinarii poartă haine na­va­le și, de cum ob­ser­vă că m-am oprit la masa lor, îmi spun cu un zîmbet nedisimulat „te-ai oprit pentru că sîntem în uniformă, nu?”. Cu o mi­mi­că ase­mă­nătoare îi în­treb despre obiectul de pe masă, ca­re es­te prea galben ca să treci pe lîn­gă el fără să înțepe retina. Du­pă cî­teva mi­nu­te, în care Nicu și Ma­ri­an în­cear­că să-mi ex­pli­ce ce în­seam­nă ROV („The Re­motely Ope­rated Vehicles”), pe scurt, un ve­hicul telecomandat, am­bii înțeleg că ar fi mai bine să-mi spu­nă că este fo­lo­sit la des­co­pe­ri­rea și detonarea mi­ne­lor din Marea Nea­gră, precum și „în civil, dacă vrea cineva să stu­di­eze peștii sau alte animale din apă”, completează Ma­ri­an.

Aparatul seamănă cu o capsulă de antibiotice mărită de milioane de ori cît să ajungă la o lungime de aproa­pe un metru. Dacă ar fi avut ca­pac și i-ar fi lipsit motoarele de sus­ținere, ai fi spus că este un dulăpior de pantofi pentru spionii care de­za­morsează bombe. Nepriceperea mea îl face pe Nicu să se apropie și să-mi șop­tească „să știi că în Marea Nea­gră sînt aproape o mie de mine din al Doilea Război Mondial. Au trecut ru­șii, au aruncat din acelea cu senzori și acustice, au venit germanii au făcut la fel, dar nimeni nu le-a mai luat înapoi” și, rîzînd, se în­de­păr­tea­ză.

45 de zile pe mări

Nici nu apuc să-i întreb pe cei doi „lei de mare” dacă ROV-ul a fost testat în larg, că maiorul lor mă și ia la întrebări. Apoi cadrul mi­li­tar îmi ex­plică avantajele utilajului care „ajun­ge pînă la 100 de me­tri adîn­ci­me, ceea ce este foarte mult, gîn­deș­te-te că rezistă la o presiune de ze­ce at­mos­fere! Din cîte știu eu es­te sin­gurul astfel de aparat constru­it în Ro­mânia și l-am terminat în nu­mai cinci luni”, iar pieptul i se um­flă, spatele i se ar­cu­ie­ș­te și ia po­ziția de „Drepți!”.

Din dreapta mea, Nicu, cinstit, îmi zice și dezavantajul că aparatul „are cablul de alimentare prea scurt și nu se poate, momentan, să ajun­gă pînă la 100 de metri” privindu-și a­poi superiorul, de parcă ar aștepta vreo pedeapsă. Glumind, acesta îmi pro­pune să mă înrolez în marină, am deja tricou de marinar, nu-mi mai tre­buie nimic ca să ajung pe mare. Studenții îi țin isonul și-mi po­ves­tesc cum au stat o lună și jumătate la bordul bricului „Mircea”. Și în­cer­că­ri­le de cooptare în armata navală a Ro­mâ­niei ar fi continuat dacă aș fi ac­ceptat invitația la un suc, făcută de ma­ior „noi stăm în Iași pînă sîm­bă­tă după amiază, dacă te răzgîndești, te așteptăm aici”.

Laura-Elena BEJINARIU