Familia de pe scenă

În trupa lor nu este un singur cap al răutăților, mai de­gra­bă toți laolaltă formează un singur organism care joacă pe sce­nă orice piesă, orice rol care le cade în poală, fără să fie în­frînați de emoții sau frică. Cu sediul în Casa de Cultură a ora­șului Voluntari, actorii grupului Finckelbaum au venit sîm­băta trecută în Iași pentru a cuceri, dacă nu Festivalul In­ter­național de teatru „Zilele Teatrului Ludic”, măcar pu­bli­cul de aici.

„Pentru această interpretare, insipirație ne-a fost Ion Luca Ca­ragiale, cu o dramatizare a operei «Două Loturi». Eu din­tot­deauna am vrut să joc un polițist, iar la un metru și jumate ai mei, plus rolul șefului de secție Turtureanu am zis că-s cel mai potrivit pentru această piesă”, îmi povestește cu o în­cre­de­re în glas Nichi, unul din actorii formației. El, alături de Ve­ronica și Mihaela sînt printre cei mai tineri „copii” ai gru­pu­lui, după cum preferă să-i numească regizorul Marian Si­mi­on. Tinerii se apleacă puțin și scot un zîmbet sfios, cînd se aud numiți astfel, dar Ana și Mircea, „frații mai mari” sînt sin­gurii care cumva s-au obișnuit cu ideea unei a doua fami­li­e. „Au trecut ani de cînd lucrăm alături de domnul pro­fe­sor, care pe lîngă actorie ne-a învățat și lecții de viață, res­pect, sau glume mai aparte. Fiecare dintre noi am ajuns aici, îm­pinși de la spate de prieteni sau colegi, dar după timpul pe­tre­cut împreună, nu cred că a ajuns vreunu dintre noi să-i pară rău”, îmi spun, în tandem, cei doi actori.

„Tatăl” iese în evidență pe lîngă copiii lui, care încă mai sînt îmbrăcați în costumele din piesă. Însă chiar și-ntr-un alt context, tot ți-ai putea da seama cine sînt discipolii și care este maestrul. Tinerii se așază cu toții în jurul său și-i ur­mea­ză exemplul pentru fiecare mișcare sau vorbă, ur­mînd, parcă un sistem ierarhic al familiei. Marian, se uită pu­țin la fiecare, parcă pentru a aprinde scînteia amintirilor pentru primul moment petrecut cu aceștia pe scenă. „N-am vrut ni­ciodată să devin regizor sau profesor. Ca actor, în­tot­dea­u­na am crezut că încă mai sînt lucruri pe care trebuie să le învăț, dar împins de situații am ajuns la Casa de Cultură din Vo­lun­tari exact unde nu mă vedeam niciodată. Însă nu-mi pare rău, că după cinci petrecuți cu mulți astfel de tineri, simt că poa­te sînt făcut și pentru asta”.

Pe lîngă meseria de actor, tinerii „au furat” de la Marian și un exercițiu pe care îl fac împreună la fiecare sfîrșit de an. „Ca în orice familie ne mai ciodănim și noi, dar în preaj­ma Revelionului ne adunăm în culise și ne spunem toate o­fu­rile, supărările și ne cerem scuze unul față de celălalt dacă cre­dem că am greșit cu ceva”. Ana se-ntoarce odată cu părul ei auriu spre profesor și parcă, într-un semn de mulțumire pen­tru ce i-a învățat, îi aruncă o privire scurtă. Ceilalți îi ur­mează exemplul și, precum orice tradiție de familie, îi pro­mit o listă întreagă și de acest sfîrșit de an.”

Paul ANDRICI