Familie cu meșteșug

Pînă să-mi cumpăr zece măr­ți­șoa­re, am trecut pe Lăpușneanu de mai multe ori în ultimele două zile din fe­bruarie. Însă în nici una dintre ele pre­țurile nu erau atît de accesibile cum au fost pe 1 Martie.

Dacă marți, tan­ti Maria din Vaslui nu lăsa din cei șa­se lei nici măcar cincizeci de bani pen­tru coșulețul de flori, ornat cu cele două fire de ață colorată care aduc pri­măvara, joi aproape nu mai scăpam de ea. Se bucura să-i las și trei lei pen­tru coșulețul împletit din papură de baltă, chiar dacă pentru el toată fa­milia s-a străduit să-l expună înainte de martie în Iași.

„La noi lucrurile astea se fac în casă, părinți împreună cu copii”, îmi spune arătîndu-mi podoabele care sînt făcute de ea, cu andreaua, și care sînt lucrate de soțul ei, la cuptor. Pe cele din ață împletită le ține într-un colț, lîngă cele din ceramică, numai cele pictate în mărime naturală pe lemn sînt așezate în primele rînduri, să poa­tă lua ochii tuturor. „Dacă pipăi fața ghiocelului ăstuia o să vezi că nu-i vreun autocolant lipit”. Și, într-ade­văr, pe bucata de lemn încă se simte cum a trecut pensula Mariei, acum cîteva zile, lăsînd în urmă un ghio­cel pe un cîmp înverzit.

Opinci mărimea zero

La taraba de alături, cum­pă­ră­to­rii nu se îmbulzesc. Fetele care au ve­nit la „Tîrgul meșteșugarilor” cu măr­țișoare strălucitoare nu au vînzare anul acesta. Oamenii, înfofoliți în pri­ma zi de primăvară, se îndreaptă mai degrabă spre mărțișoarele din materiale naturale decît spre cele făcute din plastic roz pulverizat cu sclipici al­băstrui. Așa spune și bătrînul Va­le­riu venit din Botoșani cu măr­ți­șoa­re făcute din os, lemn, frunze și pie­le. Surprizele pe care moșul le-a pregătit anul acesta pentru ieșeni sînt opincile prinse într-un mărțișor, ca o albină într-un chihlimbar și figu­ri­nile femeii, alături de bărbatul său, fă­cute din pănuși încinse cu brîu și îm­brăcate tradițional.

Dacă nu s-ar ocupa cu meș­te­șu­gă­ritul și dacă nu ar sta în spatele ta­ra­bei, despre moș Valeriu ai putea zi­ce că-i un duhovnic din munți ră­tă­cit într-un oraș străin. Și asta pentru că poartă haine negre lungi, bar­bă albă îngrijită, iar cînd vorbește cu cumpărătorii folosește pildele. De exem­plu, ca să explice cum a reușit să ajungă să expună în Iași anul acesta, vînzătorului de la taraba de vi­zavi, îi spune apăsat: „Am dat Ce­za­ru­lui ce-i al Cezarului”. Atunci i-am dat și eu „taxa” pentru cinci ghivece din coajă de ghindă îm­po­do­bi­tă cu flori de cîmp și am plecat să duc ce­lor dragi primăvara.

Iulia CIUHU