Hîrtie preparată în bucătărie

Timp de o secundă rămîn în po­zi­­ția statuii atunci cînd Adrian îmi spu­­­ne despre planul de a-i impresio­­­na pe liceeni sosiți cu ocazia Zile­lor Porților Deschise la Politehnică.

„Cînd vor veni elevii de liceu, le vom face o demonstrație despre cum să obții hîr­tie din paie de ovăz. De fapt, ce­lu­loza, pe care mai apoi o vom prelucra în camera de alături”. Este șef de lucrări și supervizează să­li­le în ca­re stu­­denții masteranzi de la Fa­cul­­ta­tea de Inginerie Chimică și Pro­tec­ția Me­diului realizează tot felul de ex­pe­rimente pentru obținerea hîr­ti­ei.

În­cear­că apoi să-mi zică numele lui, dar tot ce prind este Adrian, deoa­re­­­ce deodată sîntem asaltați de o în­trea­gă clasă de liceeni. „Unul mai ștren­­gar decît celălalt”, încearcă pro­fesoa­ra lor să-i descrie pe scurt, iar din rî­sul lor forțat parcă se poate citi un gînd ascuns.

Aceștia trec pe rînd să dea mîna cu Adrian, însă unii par să fie puțin pier­duți și încearcă să dea noroc și cu mi­ne. Nu mai încerc să le mai ex­plic ce caut eu pe-acolo, și-l las pe șeful de lu­crări să-și înceapă prezentarea. „În a­cest laborator noi încercăm să ob­ți­nem celuloză, precum este aceasta de a­ici.” Un bol imens este apoi cărat în fața tuturor, și mult prea multe na­suri deo­dată încearcă să vadă celuloza. Ni se spune chiar să o atingem, însă ca să a­jungi la ea trebuie să te bați cu al­te de­gete mai băgărețe decît ale ta­le, așa că mă las bătut.

Mai departe sîntem duși în labo­ra­torul în care se prepară hîrtia. Răz­­van, doctorand în anul al doilea, de­ja a pre­gătit echipamentele și, în tan­dem cu Adrian, cei doi bucătari în ha­late de doctor se apucă de treabă. „Stați o cli­pă domnu’, că mă sună ci­neva. Alo?” și unul din elevi iese puțin ne­păsător pe ușă. Restul însă par a fi fi­xați pe formatorul care sea­mă­nă cu un blender, pe care Răzvan îl um­ple cu apă, lasă zece secunde și apoi scoa­te o bucată de hîrtie de sub aparat. „Sînt de fapt mai multe coli, pe care a­cum colegul meu le va usca”, la ceea ce pa­re a fi un prăjitor de pîi­ne. Urmă­to­rul pas este să desfacă coli­le, dar nici nu are timp să le apuce bine de un ca­păt că din nou este întrerupt. „Mă scu­zați, putem face și noi”, îl în­trea­­bă insistent doi elevi. Aceștia a­poi, cu grijă , le îm­part din mînă în mînă bu­cățile sub­țiri de hîrtie, și toți se uită fascinați la ele.

„La culoare sea­mă­nă cu o bucată de pîi­ne pe plită. Mai puteți face încă una?”, îi întreabă pe chimiști una din eleve, iar Adrian și Răzvan se uită ne­dumeriți unul la ce­lălalt. Zis și fă­cut, cei doi încep din nou procesul, plim­bînd coli de hîr­tie prin toată sa­la, din mînă în mînă, al­te­le ajungînd chiar mai departe, prin buzunarele u­nor geci. „Asta o s-o duc acasă, s-o va­dă și maică-mea”.

Paul ANDRICI