Imperiile hărților imaginare

„Ce anume vrei să joci”, mă în­treabă fata brunetă, mereu zîm­bi­toare, însărcinată cu organizarea lo­cu­lui de joacă pentru cei mari. Ridic stîngaci din umeri și după ce îi spun că sînt dispus să încerc ceva nou, mă conduce la unul din scaunele libere. „Aici se joacă Catan. Știe Ilie regu­li­le”, mă lămurește tînăra cu părul ne­gru. Sînt al treilea jucător de la masă, Cristina, o fată creață cu chipul unui copil nevinovat fiind cealaltă persoa­nă din fața hărții de Catan. E un fel de Monopoly care în loc de proprie­tăți are resurse pe care trebuie să le cucerești.

Deși sînt singurul care abia acum a auzit de joc, mă liniștesc imediat ce văd că nici Ilie și nici Cristina nu-s ași în a-i ști regulile, studiind atent fițuica pe care sînt înșirate legile cîm­pului cu resurse. „Fiecare jucă­tor pri­mește o așezare și un drum, pe care le așază pe o căsuță cu resurse”, în­ce­pe să-mi explice tînăra cu părul on­du­lat care stă în fața mea. „De fapt pri­mești două așezări și două drumuri pe care le așezi pe liniile as­tea”, intervine Ilie, un băiat înalt și so­lid ce pare de-al casei. După ce mai citim de cîteva ori regulile și ne ale­gem ce culoare vor avea clădirile noas­tre începe și bătălia.

Nu apucăm însă să jucăm prea mult căci la masă se oprește Andrei, un student încheiat la cămașă pînă la ultimul nasture și cu o pereche de pantaloni care îi stau lălîi. „Aici mai sînt locuri?”, întreabă acesta timid. Nu știm ce să-i răspundem, căci nu mai sînt scaune libere, dar îl asigu­răm că poate juca dacă nu-l deranjează să stea în picioare. Acesta se așa­ză turcește pe jos, iar de după tă­blia mesei rotunde i se vede doar capul, dar nu pare deranjat de asta.

Zarurile se rostogolesc la fieca­re mînă pe harta cu resurse, însă doar Ilie pare a avea noroc, căci așezările lui ajung să se întindă pe toată harta. Cristina reușește și ea să-și facă cî­te­va orașe, iar lupta pentru primul loc se dă între cei doi. „Acum mai pri­mesc două puncte pentru că am cel mai lung drum”, ne anunță tînărul solid după ce mai pune pe hartă o fi­gurină de plastic. „Tu și Imperiul roman”, se amuză Andrei care pînă acum nu a scos nici un sunet. Jocul ne prinde pe toți și nici nu ne dăm seama că în Cărturești am mai ră­mas doar noi și tînăra cu părul negru. Ne uităm speriați la ceas și ne dăm sea­ma că e ora închiderii. Toată lumea e deja îmbrăcată, dar nu îndrăznește ni­meni să ne deranjeze. Doar Ilie e calm și privește zîmbitor spre noi. „Se pare că am cîștigat”, ne anunță acesta fă­cînd-o pe Cristina să se bosumfleze ușor. Nu are însă timp să stea prea mult timp supărată, căci harta trebuie strîn­să înainte ca becurile să se stingă în Cărturești. Își promit o remiză, joia următoare, în același loc, aceeași oră.

Andrei MIHAI