În pași de cangur

Ușa sălii de antrenament de la Kan­goo Jumps Club Iași se deschide cu un clic zdravăn, în timp ce din interior ies istovite fetele de la avansați, îm­pinse de aburii și căldura dinăuntru. Purpuriul din obrajii lor trădează e­xer­cițiul fizic intens la care au fost su­pu­se. Cu Kangoo Jumps nu e de joacă.  „Am 46 de ani și îmi e mai greu să slăbesc acum. Voi, fetelor, sînteți tinerele, aveți toate șansele”, rostește, respirînd zgomotos, una dintre cele ieșite. Deși are jumătate din vîrsta doamnei, Alessia, una din camaradele noastre de la în­ce­pători, e sceptică. Ar fi vrut ca după trei ședințe de exerciții pe ghetele săltă­re­țe să se cunoască ceva. Nu a ajuns însă să vadă vreun rezultat pînă acum.

Se urcă pe încălțările masive în­dîr­jită. Fața-i bucălată, încadrată de oche­lari, la care nu vrea să renunțe în timpul antrenamentului, exprimă nerăb­da­re. În același timp, Beatrice, instructoarea, încearcă să ne facă să ne destindem, deși este suficient să observ că picioarele mele sînt printre pu­ți­ne­le nesigure din sală pentru a nu-i lua în seamă sfaturile. Două rînduri mai în față Alessia se descurcă fără proble­me, și împreună cu celelalte fete din sală, lasă impresia că sînt canguri în habita­tul natural.

Tălpi în flăcări

Dacă întorc capul la dreapta, dau de Cornelia. În timp ce mă zbat pentru a-mi ține echilibrul precar, pentru a du­ce la capăt un exercițiu incomod, ea nu schițează nici un gest. Antre­noa­rea ne solicită și mai mult, cu un exercițiu parcă desprins din cărțile de yoga. Pe cînd fetele din sală încep să se de­ze­chi­libreze și să renunțe la poziția care îți face ca tălpile și mușchii coapsei să îți ia foc, Cornelia își ține trupul ne­clin­tit. Mîinile-i sînt împreunate a ru­gă­ciu­ne, iar ochii, închiși. Nu e distrasă de încercările noastre repetate de a ne redresa poziția.

„Să vă fie de bine” e semnalul dat de instructoare că ora de antrenament s-a terminat. Alessia e toată roșie la față, dar efortul pare să îi fi curmat puțin din scepticismlul inițial. E pe drumul cel bun, „deja la a patra șe­din­ță se simte altfel”. Oglinzile ce îm­bra­că pereții de jur-împrejur înfățișează trupuri obosite, dar mulțumite că au scăpat de efort și picioare eliberate de ghetele grele. „Mai vii la Kangoo?”, mă întreabă. Nu apuc să mă gîndesc la răspuns, că mi-o taie cu un „ar trebui. Sedentarismul e o boală, iar leacul ei nu e tramvaiul”.

Ana SIPOȘ