La calul bătrîn

„Voi aici vorbiți pe intelec­tua­licește, e prea complicat pentru mine, eu nu mai stau cu voi”, spune bătrînul în timp ce se ri­di­că de pe scaun și-și leagă fularul la gît. Mă salută în timp ce iese din crîșmă, pentru că aici toți se salută între ei. Aici toți sînt un Mitică și-un Dorel, toți se pricep la politică, fotbal și femei și aproa­pe toți beau rom cu bere. Pentru că prima oară cînd am ajuns la bar și am cerut aceleași două bă­u­­turi, tipul de după tejghea a vrut instinctiv să-mi verse cele 50 de mililitri de băutură roșiatică în hal­ba de bere.

Aici nici măcar nu se joacă table, ci se discută chestii se­rioa­se. De la competiția dintre Boc și Blaga în PDL la ce le satisface pe femei și unde sînt banii po­po­ru­lui. Gheorghe e cel cu voce ta­re, de se aude în tot localul, și din cînd în cînd cîte unul dintre vecinii de masă îl mai trage de mînecă, mai mai să verse și un pa­har, atenționîndu-l „mai încet, bă, că te-auzim și-așa”.

Cu covorul ros

Cel mai bine ești primit într-un astfel de loc, unde ajungi co­bo­rînd aleator din tramvaiul 11. Pen­tru că oricît de diferit ai fi, indiferent că ceilalți sînt cu cel puțin 40 de ani mai mari, nimeni nu te deranjează. Ba chiar devin prietenoși, după cî­te­va ore de discuții și dezbateri fă­ră rezultat cu cei de la masă, se așază Gheorghe lîngă mine, „ia să vedem noi ce mai zice tineretul”. Și-mi trîntește în fa­ță o pun­gă transparentă cu se­min­țe pră­jite și frecate cu sare. Nu spune nimic, dar am impresia că-l jignesc dacă nu iau, așa că încep să ronțăi alături de el.

Începe cu poveștile clasice, des­pre cum a fost veteran de răz­boi, are copii „premianți, cu di­plo­mă, primii din seria lor” și statul, care l-a furat. Dar nu trebuie să su­făr mult că vine unul dintre pri­­etenii lui și-l ia înapoi la masă: „La­să-l, mă, că n-are el timp de ti­ne. E tînăr, e student, nu-l mai plictisi tu cu vrăjeala ta.”

Oricum, victima permanentă aici e barmanul, undeva pe la vreo 26 de ani, de care se mai iau din cînd în cînd, referindu-se și la el ca „tineretul ăsta”, și-apoi „ia mai adă-ne două de cin’zeci”.

Cînd să plec, spre dimineață, îmi dau seama că oamenii ăștia chiar își merită titlul de veterani, cu sau fără decorație. Pînă la ora asta, la cît au consumat, ar fi bă­gat o grupă întreagă de studenți de la Construcții sub masă și tot ar mai fi avut ce zice despre ne­poți.

Ioan STOLERU