Luceafărul în pași de dans

Sala mică, cu scaune îmbrăcate în catifea roșie, luminată difuz de reflectoare mov-verzui se umple la ora 20.00 de cîteva zeci de persoane. Majoritatea par a fi studenți, dar zărești ici-colo cîte un bătrînel cu părul aranjat și o doamnă mai în vîrstă cu haină de blană și mănuși din piele. Cu toții au venit să îi vadă pe cei de la fostul teatru Ludic, numit acum XL, într-un spectacol de poezie și dans desfășurat vineri, 18 ianuarie, în sala Aurel Luca a Casei de Cultură a Studenților.

Lumina e aproape stinsă, iar pe scenă apar șase persoane îmbrăcate în alb: trei băieți și trei fete. Încep să danseze, să umple fiecare colț, iar mișcările lor fac ca podeau să scoată un pocnet ușor, aproape insesizabil. Perechile se opresc deodată – arată ca niște statui cu ochii înghețați. Pe scenă mai apar încă trei persoane, îmbrăcate în negru, cu cîteva foi în mîini. Se așază în spatele scenei și încep să citească versuri din „Luceafărul” lui Eminescu. Totul arată ca un spectacol de marionete: păpușarii, reprezentați aici de povestitori, le dirijează, le ordonă ce să facă, iar „balerinii” cu haine albe, redau prin gesturi și mișcări de dans fiecare vers al poeziilor.

Nu se mai aud decît trosnetul podelei și respirațiile ușor accelerate ale actorilor de pe scenă. Un spectacol de pantomimă care pare a cuceri publicul prin privirile pe care actorii și le aruncă unul altuia, prin expresiile de pe chipurile lor, care par că vorbesc, deși nu auzi niciun sunet articulat și prin emoția pe care o transmit. Oamenii par că nu mai clipsesc. Nimeni nu îndrăznește să vorbească, iar privirile lor s-au ațințit asupra scenei mici și asupra jocului artiștilor. Povestitorii citesc clar, accentuează anumite cuvinte pentru a scoate în evidență o stare, un sentiment sau o idee. Balerinii de pe scenă dansează încet, grațios, dar parcă te amețesc; le iau pe fete în brațe, le învîrt, le îmbrățișează, le prind într-o săritură, le ajută să pășească, se așază și se roagă împreună cu ele sau fug unul de celălalt, părînd că se ceartă.

„El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete./ Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinți.”, se aude încet în sală, în timp ce băieții și fetele mimează jocul și „ritualul” îndrgostiților. De la scena de dragoste, poezia alunecă într-o notă ludică, eminesciană, cu „Ursitorile”: „Dormi, drăguță, dormi în pace,/ Că la vară eu ți-oi face/ Sub cel tei bătut e vînt/ Așternutul la pămînt.” Actorii s-au ghemuit pe jos, unul în brațele celuilalt, ca niște pui de rîndunele într-un cuib.

Următorul plan în care trece spectacolul e unul al neființei, cu versurile lui Grigore Vieru: „Morții sînt/ Ca niște copii./ Trebuie să-i strigi/ Seara acasă./ Să-i scalzi/ Înainte de somn.” Ultimul moment al spectacolului are loc tot pe versuri eminesciene, așa cum a și început. Melodia care se aude în fundal este O, rămîi, interpretată de trupa FIRMA. Sala a devenit aproape complet întunecată, iar actorii s-au înfășurat într-un fel de văl imens și negru, după ce unul dintre povestitori a pus în mîna fiecăruia dintre ei cîte un felinar.
La ieșire, o tînără ține în brațe o cutie, în care publicul poate pune cîte o donație. O doamnă cu părul negru, pînă la umeri, s-a uitat în ochii fetei cu care a venit, spunîndu-i: „Atăt? Aș fi vrut să dureze mai mult. Foarte frumos a fost, aproape că mi-au dat lacrimile de emoție”, iar prin vorbele ei, parcă a spus tot ceea ce fiecare om din public credea.

Text de Andreea CIBOTARIU