Lupu-și schimbă cojocul

De vreo doi sau trei ani vreau să-mi iau un palton, dar cum sînt în general scumpe și bineînțeles nici a­nul ăsta n-am prins bursă, e vremea­ să găsesc alternative. Un co­leg­ îmi spu­ne că mama lui e cro­i­toreasă și că poa­te să-mi facă unul, dar trebuie să mer­gem noi după ma­terial. Așa că ne ur­căm într-un 43C și pornim spre Siraj.

Oameni ce-și fumează plicti­siți ți­gările și-și bălăngăne picioarele atîr­­nînd de marginea complexului comer­cial așteaptă să se mai în­tîm­ple ce­va sau doar să treacă zi­ua, în timp ce al­ții ies grăbiți cu că­ru­cioare cu fel de fel de pungi, saci și sacoșe pline cu chestii. Ne plim­băm puțin de jur îm­prejurul clă­di­rii, admirînd stivele de pungi de pufuleți, de sare și de mălai, sticle­le de ulei și bidoanele de bere ca­­re­ stau în soarele rece de noiembrie. Ne facem curaj, întrebăm pe un­de­ tre­buie să intrăm ca să ajungem la ma­gazinele de materiale de confec­ții și ne lăsăm absorbiți de Siraj, acest fur­nicar-monstru ce mi­roase a ciment ud și parfum ieftin un­de poți să-ți gă­sești rudele de la țară pierdute.

După alte două întrebări și un vi­raj la dreapta ajungem și la pri­mul ma­gazin de material. Din pă­cate, singura culoare care-mi pla­ce e pe un mo­del tip „brăduț”, de moș­neag, și-o în­treb pe vînzătoare da­că­ nu se poate fa­ce și pe partea cea­laltă. „Ba da, cum să nu? Numai că­ e mai sensibilă partea asta, după o­ vreme se schimonosește, face co­­co­loașe. Dar vă zic cum să fa­ceți, luați un BIC și radeți așa supra­fa­ța­ paltonului și se duc cîlții. Numai că e plictisitor să dai cu aparatul de băr­bierit o dată pe lună pe haină”, îmi împărtășește domnișoara din mis­terele tricotajelor.

Mai departe, într-un alt maga­zin, colegul meu se ia la ceartă cu ti­pa care o ține de vorbă pe vîn­ză­toare și care, văzînd că vrem să cum­părăm, vrea să-și ajute priete­na: „Nu, nu, doi metri nu sînt de ajuns pentru băiatu’, doi do­uă­zeci, doi trezeci, cam așa, vă zic eu”. Dar Victor nu se lasă, ia un metru și mă măsoară, insistînd că e de-a­juns cît vrem noi să cumpărăm. În timp ce ei dis­cu­tă, mă amuz la gîndul de a-mi­ lua pînă la urmă ceva cu model de­ le­o­pard și să-mi fac un cojoc ma­re, ca al lui Fizz. Mă simt ca un co­bai în timp ce ăștia doi se ceartă pe­ cît material e nevoie, așa că fac me­­dia între dimensiunile sugerate de ei și cumpăr. „Lasă că o să trec și eu săptămîna viitoare pe la tine să iau vreo 15 metri”, iese doam­­na, ne­mul­țu­mită că n-am ascultat-o.

Afară, întrebăm un muncitor ca­re își odihnește mușchii cu o țigară lîn­gă cîteva baxuri de Ti­mi­șo­rea­na cît cos­tă doza. Intuind ce ur­mă­rim, „un leu­ optzeci, da’ mergeți aco­lo, pe dreapta, că dă și la bucată”.

Ioan STOLERU