Marșul nevoiașelor săritoare

Boxele se zbat pe ritmurile mu­zi­cii pe care dansau tinerii prin cluburi cu vreo doi ani în urmă. Printre acestea se aude și zgomotul încălțărilor speciale ce se lovesc de podea. Sîntem vreo douăzeci de femei într-o sală în­con­jurată de oglinzi, iar în picioare avem un fel de role cu cîte un resort fiecare în loc de rotile.

E cursul pentru începători la Kan­goo Jumps Club Iași, o sală pe o stră­duță din spatele Mitropoliei, iar nou venite sîntem eu, Ana și Anda. Pen­tru ca să învățăm cum să ne ținem echi­librul, ne lipim cu toată co­loa­na verte­brală de perete cu pi­cio­a­re­le fixa­te la ni­velul umerilor și puțin în­doite. „As­ta e poziția pe care trebuie s-o aveți toată sea­ra. Simțiți? Ab­do­me­nul e încordat!” ne spune instructoa­rea Beatrice, care e mică de statură și ca­re ține spatele perfect drept. Iar pe fa­ța-i serioasă, aproape severă, răsare cî­te un surîs prietenos și cald care te ia prin surprindere și te face să-i zîm­bești înapoi involuntar. Și pentru că are buzele subțiri, i se văd toți dinții albi și drepți cînd rîde. Între timp, o blondă, trecută de tinerețe, se plînge unei prietene că îi este frică să nu tușească la care aceasta din urmă îi răspunde im­pe­rativ „nu tuși!”. După ședință însă, am văzut-o afară cu încă două colege sorbind din țigară pînă la filtru timp de un minut.

Beatrice dă muzica mai tare iar noi ne aranjăm în rînduri și măsurăm spa­țiul din jur exact ca la ora de sport, în­tin­zînd mîinele lateral și rotindu-ne. Da­că la început îmi făceam griji că startul la țopăieli întîrzia cu un sfert de oră, du­pă douăzeci de minute eram gata să re­nunț la mișcarea ritmată și extenuantă. Exercițiile cu „bocancele” inițial ușoare îmi păreau, de fapt, o tortură care își im­pune să ridici greutăți cu picioarele. Beatrice, cu toate că stă cu spatele la noi, ne vede datorită oglinzii care aco­peră peretele întreg și ne amintește de abdomenul care trebuie ținut încordat. Iar pentru că fața mea devine mai mult supărată decît serioasă atunci cînd sînt concentrată la ceva, instructoarea îmi zîmbește de fiecare dată cînd col­țu­rile gurii mele se lasă în jos. Abia pe la sfîrșit am înțeles că trebuie să nu­mă­răm mișcările pe care le face ca să nu ne încurcăm și asfel reușim să să­rim toate în același ritm. Iar gălăgia produsă de tropăială îmi aduce amin­te de un marș militar în care pașii sînt nu­mărați din patru în patru.

După 45 de minute, din hainele noastre poți să storci apă, iar pielea lui Beatrice lucește de parcă ar fi unsă cu ulei. Îndată ce ne oprim din dans toate ne tragem în primul rînd la sticluțele cu apă. Cornelia, care a trecut abia de a patra ședință, mă întreabă da­că mi-a plăcut, la care eu îi răspund că a fost vesel. Iar ea, fiind o femeie cu forme generoase și rotunjită pe șol­duri, îmi zice la rîndul său desfăcînd mîi­nile cu o ură ce i se citește în voce „te vei îngrășa și vei veni de nevoie, nu de chef”.

Daniela VORTOLOMEI