Meșteșugul croșetului în foi

„Hai, veniți și rulați împreună cu noi”, ne zîmbește larg încă de la in­tra­re o domnișoară cu o alură hippie, în timp ce pe fundal se-aude în surdină „Like a Rolling Stone”. Fără vreo altă in­vitație, mă prinde de mînă și mă tra­ge după sine la masa unde sute de fîșii subțiri de hîrtie colorată își așteptau rîn­dul.

Mă așez stingheră, în capul mesei lungi care mi se-ntinde-n față, pe singu­rul loc liber și trag cu coada ochiului la fata cu limba scoasă și puțin în­cruntată în efortul de a rula o fîșie de hîrtie verde.

Nu apuc să întreb ceva, îmi spune, întinzîndu-mi un instrument a­se­mă­nă­tor croșetului, dar despicat la capete, numit quilling tool (n.r.: instrumentul utilizat în arta de a modela hîrtia), „uite, pui capătul foiței aici și începi să rotești, apoi o scoți acolo, zice arătînd cu de­getul spre un șablon cu cercuri de di­ferite dimensiuni și o lipești în capăt să nu se desfacă”. S-a oprit brusc dîn­du-mi de înțeles că restul indicațiilor le primesc după ce termin primul cerc plin, pentru ca două minute mai tîrziu să înțeleg din privirea ei că de-acolo în­cepînd trebuie să mă descurc singură. „Uite, ia de-aici rama asta și lipește pe ea, fă un tablouaș așa cum vrei tu să iasă, în ce culori dorești. Dacă vrei al­te forme decît cercul, apeși pe hîrtia ru­lată, care se deformează cum vrei tu”.

În capătul opus al mesei, o fetiță de nu mai mult de 12 ani a terminat deja de modelat o felicitare cu flori și fluturi și diverse forme indescifrabile din hîrtii multicolore, pe care mi-o arată mîn­­dră și îmi spune: „uite, dar nu e ci­ne știe ce, am muncit la ea numai do­uăzeci de minute”. „Dar îți place ,nu?”, mă întreabă iscoditoare. Fe­li­ci­ta­rea din fața mea este într-adevăr re­u­șită, dem­nă de tîrgurile handmade la care merg întrebîndu-mă mereu cum, de pe mîi­ni­le unor oameni, pot ieși așa mi­nu­nă­ții.

Autori de artă abstractă

Ușa se deschide și un cuplu care a ratat începutul atelierului apare. Doam­na, o femeie cochetă la vreo 30 de ani, întreabă în șoaptă, pe un ton pe care te adresezi copilului de grădiniță, „se mai poate intra sau trebuie să stăm la colț?”. I se răspunde prompt, întinzîndu-i-se ace­lași instrument bizar pe care l-am primit și eu în primele minute. Își trag amîndoi scaune lîngă mine, așa că mă găsesc în poziția maestrului, oferindu-le aceleași sfaturi pe care le-am primit și eu. Deloc convinsă, doamna se uită in­sistent la încercarea mea stîngace de felicitare și mă-ntreabă confuză: „așa trebuie să iasă?”. Coordonatoarea a­te­li­erului îi răspunde prompt: „puteți lu­cra cum și ce doriți” și femeia nu pier­de ocazia să mă-ntrebe de cît timp lu­crez de-mi iese atît de bine. Îi răs­pund că nu e cine știe ce, lucrez doar de do­uă­zeci de minute.

Livia RUSU