Moftul votului ghiontit

Ni s-a umplut, de Înălțarea Dom­nului, Piața Unirii de su­fle­te-ngrămădite și aprinse. Și so­clul statuii a devenit un soare, în jurul căruia s-au învîrtit mai bine de 300 de oameni. Cuza a stat în um­bra unui alt soi de condu­că­tor, cu microfon în loc de sabie, iar Kogălniceanu, Negri, Kre­tzu­les­cu și Florescu nici nu s-au văzut printre atîtea cămăși colorate și mîini ridicate.

Partidul Poporului a ajuns în Iași joia trecută și asta se vedea din tramvai, de-a lungul străzii Ar­cu, căci puhoiul acoperise plato­ul mozaicat și porumbeii se re­tră­seseră, nedumeriți, pe Lă­puș­nea­nu. Înainte să apuci să cobori, te loveai de voci supărate, cele ale oa­menilor care n-aveau de gînd să ia parte la unirea aceea. „Uite-i, s-au adunat. Cine știe care se mai vrea ales acum”, îi spune un băr­bat vatmanului, sprijindu-se de gea­mul cabinei lui.

Paradă de alegeri îndoielnice

În Piață – un tărăboi, în sinea lui organizat. Căldura împingea electoratul cînd într-o parte, cînd într-alta, în strigăte însoțite de pan­carte care militau pentru oprirea ori a „mafiei din piețe”, ori a „fra­udării fondurilor europene”. Dis­cur­sul lui Dan Diaconescu se-n­che­iase, dar cei doi candidați ai par­tidului său erau încă aclamați. „Măcar dom’ Oajdea să salveze orașul ăsta distrus”, mi-a spus un bă­trîn în tricou violet, parcă asortat cu steagul PP-DD pe care-l flutura zelos, mai-mai să-și lo­veas­că partenerii de urale. Repeta „oraș distrus” ca pe-un vers puternic, smuls din discursul de pe soclu.

„Păi el a fost în tot județul nos­tru, nu vorbește degeaba de-aco­lo, de pe statuie. Apoi eu țin cu ora­șul ăsta, nu cu oamenii. Ei să-și fa­că treaba pe care-o promit, eu mă și-nchin dacă văd încaltea drumu­rile astea făcute bine”, mi-a ex­pli­cat, îmbujorat de soare și de val­ma-n care ne scăldam, nea’ Cris­ti­nel, un domn cu cămașă albă, apre­tată, care nu striga, dar nici nu se retrăgea de tot din mul­ți­me. Purta discuții apăsate cu alți pa­tru bătrîni, în dreptul scărilor ce duc spre Bulevardul In­de­pen­denței și-și dădeau, din cînd în cînd, voinicește, un brînci de-n­cu­rajare. „Lasă, ’nea Cristinele, ai au­zit că ne rezolvă fiecare cîte-un bai”, zîmbea unul din ei flegmatic.

N-am avut timp să văd mul­ți­mea spărgîndu-se, căci mai toți i-au urmat pe candidați, strigîndu-le nu­mele și promițîndu-le, cu voce ta­re, să-i aștepte și să-i voteze. Cei ca­re s-au îndepărtat spre stația de tram­vai, însă, cu priviri ne­în­cre­ză­toare, își mărturiseau, pe sub mus­tăți, „și dacă nu m-oi duce să aleg, știu ei?”.

Anca TOMA