Negustorul de podoabe împletite

Pe cotloanele din Podu Roș, oamenii își împletesc mărțișoarele din propriile mîini, ce se strîng ca un ciorchine în jurul tarabelor ruginite. E gălăgie ca după un roi de albine, iar tarabele sînt pline de flori care își așteaptă răpitorii de polen în schimbul cîtorva lei. Acolo, nea Mihai stă cu mîinile în buzunar, înfofolit pînă în gît lîngă trecerea de pietoni și analizează tot. Dar nu spune ceea ce gîndește, doar dă din cap cu subînțeles. Nu a fă­cut prea multe sute de lei pînă la amiază, dar e mulțumit că lumea vine să cumpere de la el pentru că are moădele simple și ieftine și pentru că nu se întinde la vorbă prea mult.

Spre deosebire de vecinii lui de tarabă care ademenesc puhoiul de lume care trece pe acolo cu „veniți aici, mărțișoare cu inițiala numelui și cărăbuși”, el își așteaptă liniștit cumpărătorii. Răspunde scurt că unul costă un leu sau doi, iar cînd îl întrebi dacă sînt făcute de el sare din scaun și începe să explice. „Uitați, nu e cine știe ce model, ușor de lucrat, dar cît contează că e făcut de mînă”, spune arătînd spre o împletitură micuță, de fir alb cu roșu, legate ca într-un cerc. Mai adaugă că el preferă simplitatea, de asta nu o să găsesc la el decît modele nesofisticate, „pentru toată lumea, care pot fi purtate și de bărbați.” Mai are numai o țigară în pachet și o jumătate de pîine pe masă și parcă le măsoară din ochi pe care din ele să le ia în mînă mai întîi. Renunță după cîteva clipe de gîndire și privește din nou spre locul de unde vine huruitul motoarelor și al claxoa­nelor.

Primăvara într-o țigară

Pentru că primește aceeași întrebare de cîteva ori la rînd, unui grup de fete le spune amuzat că le vinde ieftin „să-și facă și el safteaua”, chiar dacă discuția are loc pe undeva pe la finalul zilei, iar de cumpărători nu a dus lipsă. Se plictisește și „trebuie să mai facă cineva o glumă, să mai treacă timpul.” Pe tarabă mai stau răsfirate felicitări pentru mamă, soră sau colegă cu urări de 1 martie, pe care tot pe bani puțini le dă. Nu face avere, însă se gîndește și la faptul că cineva trebuie să o facă și pe asta. „Altfel cum s-ar mai simți primăvara chiar din prima zi a lunii”, îmi spune el încet, ca pentru sine. S-a hotărît, dintre pîine și țigară o alege pe cea de-a doua, așa că își lasă soția, o femeie mică și negricioasă pe locul său. „Hai că banii pentru ce vinzi cît fumez eu o să fie ai tăi.”

Mădălina OLARIU