Nomadul tarabelor din piețe

Privit de sus, părculețul din Alexandru pare cucerit de ciupercuțe de toate culorile care ies din betonul acoperit încă, pe ici pe colo, de zăpadă. Sînt umbrelele care apără mărțișoarele de stropii de ploaie și lapoviță care încă mai cad răzleț, ca dintr-un fund de sac mîncat de molii. „Dacă iei mai multe îți fac reducere”, spune răgușit un bărbat îm­brăcat cu o geacă de piele, ruptă din loc în loc și din care ies mănunchiuri de căp­tușeală, cînd vede că mă uit atent la obiectele așezate pe masa din fața sa. Își suflă în pumni, apoi freacă viguros palmele să se încălzească.

Taraba lui este plină cu tot felul de figurine din plastic, cauciuc sau sticlă, toate viu colorate și legate cu șnur împletit în alb și roșu. „Costele, lasă reducerile că furi tot clienții”, îl dojenește rîzînd femeia durdulie  din dreapta sa. Dar bărbatul cu nasul mare și cîrn și fața acoperită de cratere de la vărsat de vînt nu o bagă în seamă. E obișnuit cu glumele „piețarilor” pentru că așa își cîștigă traiul. „De aici îmi iau pîinea. Toamna-s în piață, la zarzavaturi, iarna mai vînd carne sau brînză în hală, iar primăvara-s cu mărți­șoarele”, spune tare acesta, dansînd de pe un picior pe altul, să se încălzească.

Iubirea dintre tejghele

Nu el este cel care meșterește obiectele pe care le comercializeaă ci le cumpără „angro” de pe unde apucă „și de unde-i marfa mai ieftină”. Așa face și cu ardeii, roșiile sau gogoșarii pe care îi vinde în piață. „Îmi iau prin mai o masă în piață și marfă găsesc eu de unde să iau. Marfă nu este? De-ar fi cine să o ia”. Oftează lung, mai așază cîteva pa­chețele pe tarabă care i se păreau că stau strîmb, apoi își aprinde o țigară. „Sînt de import, de peste Prut”, rîde acesta tremurînd, apoi își încheie mai strîns geaca care tros­nește dintr-o cusătură. „Se rupe și sărăcia asta”, zice acesta cu năduf și înjură apoi scurt și apăsat.

Are trei copii și „o nevastă urîtă, fudulă și rea de gură. Da-i gospodină și nu stă o clipă. Acușica îmi trimite mîncare”, își freacă acesta iar mîinile, a nerăbdare însă. A cunoscut-o tot în piață și s-au căsătorit la trei luni după ce s-au întîlnit prima dată. „Erau alte timpuri atunci. Dacă o începeai, o luai. Nu erau prezervative sau avorturi ca acuma”, spune bărbatul încet. „D’a ce? Voiai să zbori din floare în floare și din pat în pat?”, îi răspunde la remarcă femeia grăsuță care pînă atunci mîngîia un cîine roșcat covrigit lîngă picioarele ei.

„Lasă, bine că ți-s băieții sănătoși”, continuă aceasta făcîndu-i cu degetul, așa cum arăți unui copil care a făcut o șotie. „Mulțumesc lui Dumnezeu, așa-i. De cînd îi știu, o pastilă n-au luat”, spune cel apostrofat în timp ce-și face cruce, apoi oftează. „De i-aș vedea la casa lor!”. Mă desprind cu greu de bărbatul vorbăreț de la toneta cu mărțișoare. Mi-ar mai povesti căci „așa mă mai încălzesc și eu.” Nu i-am cumpărat figurinele ornate cu șnur împletit în alb și roșu, dar mi-a dăruit fragmente din viața lui din spatele meselor din tîrg.

Andrei MIHAI