Numere fără rost

„Măi, fată, dă cartonul”, se aude din spatele sălii. În camera în care fumul de țigară domnește, bărbații stau pe margine, picior peste picior, în fața unor calculatoare, iar femeile au pe scaune pungi de plastic, care le fac să pară venite direct de la mun­că. Aici oamenii se izolează unii de ceilalți și sînt îmbătrîniți în fața meselor care-ți ajung aproape de gît, iar cariocile pe care le pri­mești sînt roase de nerăbdare. Într-un colț, niște mingi se învîrt bezmetice, ca niște ouă într-un incubator transparent în căutarea cloștii. În capătul sălii trei femei stau la un birou lung, pă­rînd ca niște jurați plictisiți de rutină. Pe un bilet dai 1 leu sau 1.50, iar dacă ai curaj poți să joci și cu mai multe odată.

Toate locurile sînt ocupate, așa că nu-mi rămîne decît să mă așez la o masă oarecare cu o doamnă ce nu pare trecută de 50 de ani. Deodată o voce gravă începe să strige numere la nimereală, luîndu-mă prin surprin­dere. Doamna de lîngă mine începe să încercuiască de zor pe cartonaș, jucîndu-se cu capacul pixului, pînă cînd un om cu șapcă strigă „bingo”. „Bingo pe naiba”, spune nervoasă fe­meia. „De un număr mai aveam nevoie. Mereu pățesc așa”. Nu mă sperie nereușita ei, iar banii pe care o domnișoară îi numără în fața omului care a strigat „bingo” parcă mă ambiționează să-mi cumpăr și eu un talon.

Pe perete, un ecran începe să tot arate numere, ca într-un joc pe televizor. Încep să mă plîng că nu pot să urmăresc vocea care strigă în microfon, dar femeia mă îndrumă că „televizorul ăla de pe perete nu e pus degeaba, uită-te acolo dacă pierzi șirul”. Dintr-o dată sunetul e zăpăcit de un telefon. „Doamnă, vă sună po­șeta”, urlă de la masa alăturată un bătrîn deranjat. „E bărbată-miu. A plecat în Italia acum o lună”, spune parcă oftînd în sine. Își mai petrece serile aici, cînd iese de la muncă, că are o fată și „aceea e plecată la casa ei”. Cu greu mai bolborosește cîte ceva despre cît „de greu e să stau singură acasă”, căci runda următoare de joc vine ca un fulger și transfor­mă fiecare om într-unul care parcă e pe băncile școlii și nu vrea să-i dea colegului să copieze.

Cînd văd că banii din portofel dispar cu fiecare tură care trece, căci jocul te prinde mai ceva ca soarele cînd adormi pe plajă, hotărăsc să mă retrag. Așa scap de zgomotul ventilatoarelor și al frustrărilor necîști­gu­lui care te năucesc, lăsînd-o pe colega mea de masă să-și încerce norocul „că poate cîștig destui bani, măcar să vină bărbatu’ acasă”.

Iuliana LEONTI