Pe patine fără frîne

Ajungem cu greu la patinoarul de lîngă Palatul Culturii, căci zăpada fă­cută troiene pe trotuare și șosea ni se pune în cale aidoma zidurilor unei for­tărețe. Ba mai au meterezele astea de ghea­ță și lacuri de apărare, căci nisi­pul îndoit cu sare a topit pătura de nea pe ici, pe colo. Dar, după lupta cu frigul și omătul, uite-ne în sfîrșit și încălțați cu ghetele din plastic și lame pe tălpi. Pe acestea le-am cumpărat de la niște elfi ascunși în spatele unui ghișeu, pen­tru care am scos din buzunar 26 de lei.

De fapt, banii sînt „pentru renii lui Mos Crăciun”, glumește Ionela, o fată slă­buță și blondă, toată numai un zîm­bet

Întrecere de căzături

Mă ridic cu greu pe lamele din oțel și mă simt de parcă aș fi încălțat pa­pu­cii cu toc ai mamei. Genunchii îmi tre­mură ca niște vreascuri bătute de vînt și stau și mă gîndesc ce frumos îmi vor tremura și pe gheața netedă ca un lac de sticlă. În sfîrșit ni se dă voie pe pa­tinoar, dar nici eu și nici cei cîțiva co­legi care au venit „să-și rupă gîturile” cu mine nu ne despărțim de balustrada din plastic. Arătăm ca niște băbuțe care și-au uitat bastonul acasă sau ca vecinii bunicilor mei care au stat prea mult la birt, iar acum iau gardurile la spri­jinit în drum spre casă.

Prima trîntă o ia Cătălin, dar nu a­tin­ge totuși gheața cu buzunarele de la spate ale pantalonilor căci se prin­de abil de gardul care înconjoară ghea­ța. E înalt, spătos, un om și jumătate în toată regula, iar măiestria lui ca patina­tor îl face să arate ca un „hipo­po­tă­mel cu role”, cum îmi soptește Ionela la ureche, să nu aud decît eu. După o tu­ră sprijinit de balustradă mă prind în sfîrșit ce trebuie să fac ca să nu văd lacul înghețat mai de-aproape așa că renunț cu totul la sprijin și mă avînt, tremurînd ce-i drept ca un celofan în briza mării, pe oglinda rece.

Noi arătăm cel mai caraghios și lipsiți de experiență de pe patinoar. Doar cîteva mame cu puștii lor de cîți­va anișori ne fac concurență la căză­turi. Un grup de studenți străini însă se întrec în tot felul de scheme, de gium­bușlucuri și desenează elegant linii pe luciul de gheață. Nu sîntem invidioși de fel dar la fiecare bufnitură urmată de vreo-njurătură în franceză parcă fă­­cea să ne tresalte nițel inimioara și să mai îmbuneze frigul care începea să muște tot mai tare pe măsură ce soa­re­le apune. Abia dacă a trecut o oră din șe­dința de patinat pe gheață că ră­mînem din ce în ce mai puțini. Însă, nu vrem încă să renunțăm. Doar pri­vi­rile supărate și dansurile de pe-un picior pe altul ne înduplecă să ple­căm. Dovadă că ne-am lăsat grei plecați de la patinoar e Cătălin, care după ce a scăpat de ghetele cu lame metalice, acesta a mai luat o trîntă, asa, să nu uite pînă la anul cum se face.

Andrei MIHAI