Plecăciunea de final

Afară, rockeri. Cîțiva stau pe jos, cu sticle de bere dinăuntru sau la PET, alții împart o votcă, așa, cum se cade la orice festival. Lu­cian e pe antibiotice și nu are voie să bea în noaptea asta, așa că stă cu o sticlă de bere fără alcool în mînă, în timp ce glumește cu Cosmin despre cei din jur. „Da’ oricum dacă beau șase din astea tot mă amețesc, deci tot e bine, nu pierd nimic”, spu­ne primul.

Lumea se agită, semn că ur­mea­ză să cînte cei de la God, așa că mă strecor și eu printre tricourile negre, încercînd să par cît mai de-al locului. Fără brățară la mînă, mă apropii timid de ușă. Băiatul de la intrare se uită la legitimația mea de presă și parcă-i citesc pe chip „ți-ai făcut și tu asta la imprimantă ca să intri mo­ca la concert”. Zîmbește oarecum în scîrbă și mă lasă să intru.

Înăuntru nu se mai tatuează de mult, dar nu-i greu să-i depistezi pe cei care cu doar cîteva ore în urmă aveau pielea mai curată. O tipă stă pe unul dintre scaunele de la bar și-și poartă mîndru noul tatuaj, cu tricoul ridicat și o folie subțire de plastic acoperindu-l. Puțin mai jos dacă și-l făcea și putea trece lejer ca „ștam­pilă de prostituată” (termen neoficial pentru tatuajele în zona lombară la femei), însă nici unul dintre vecinii ei, bărbați, nu pare să fie de­ranjat de asta. Alta, și mai falnică, își expune antebrațul la una din me­sele mici, rotunde, de lîngă bar. Și fără el și tot ar fi atras privirile tu­turor tipilor care trec pe lîngă.

Încep să cînte cei de la God, pe care nu i-am mai auzit din liceu, dar în scurt timp mă sperii de un tip din public care, chiar în fața scenei, în­cepe să facă plecăciuni în fața solistului. Nu apuc să văd dacă termină sau nu ritualul sau orice face aici pentru că, pînă să apară vreun demon sau măcar vreun rocker mai beat, îmi aduc aminte că trei tatuaje îmi ajung și mă-ndrept către alte localuri din zonă.

Ioan STOLERU