Podgoria cu miros de hamei

În fața Halei Centrale din Iași, cu oca­zia celebrării zilelor municipiului celor șapte coline, luna octombrie nu prea a fost blîndă cu Săbătoarea Vinu­lui. Soarele era doar amăgitor și vîntul zguduia năpraznic steagurile din fața cor­tului celor de la Cotnari. Și imaginea era departe de a fi idilică. Sărbă­toarea Vinului se  pierdea printre munți de mici și cascade de bere, iar fu­mul grătarelor transforma deplasarea, de la o tarabă improvizată la alta, într-o ade­vărată escapadă printr-un labirint rupt din filmele cu Harry Potter. Iar în locul butoaielor mari de lemn ale crame­lor din povești, se-ntrezăreau doar niște butoiașe de metal, turtite la capete, flancate în ambele părți, în dreptul fiecărei tarabe, de cîte alte reci­piente mai mari cu bere. Mai ieftină.

Nu da vinul pe bere

„Pentru fetele cu părul creț avem redu­cere de preț” se aude aprope indistinctibil un strigăt din spatele Halei Cen­trale, de la zecile de magazine cu blă­nuri și cojoace. Bărbații din fața cortului Cotnari, care acoperea aproape un sfert de piațetă, au început să rîdă zgomo­tos, în timp ce un puști cam la 15 ani încerca să le vîndă o fîntînă artizanală, echipată cu o cumpănă. „Uite șefu’, dacă te uiti, găleata iese cu tot cu vin”.Oricît ar fi fost de beat bărbatul din fața lui, tot nu putea s-o creadă pe asta. Și-a apăsat pălăria peste ochi și l-a alun­gat cu gesturi obscene.

Trecînd de mirosurile îmbietoare de la „Gră­­­­­­ta­­­­rul cu muștar” și feri­ndu-mă de „Ca­­­­rul cu­ mici”, ajung aproape de ușile gli­sante din fața clă­di­rii imense, unde își aveau lo­cul cei din „Cra­mele Copou”. Mi-aș fi fă­cut încăl­zirea cu un must, dar am descoperit că licoarea din paharul de 400 de plastic din mînă, e mai degrabă „tulburel” decît must. Iar în spatele meu își mai fac loc doi curioși, uitîndu-se cu jind la sticlele de Riesling puse la expoziție. Fiind în bătaia vîntului, peste ele s-a așe­zat un strat fin de cenușă de la gră­tare, aidoma prafului din vechile crame boie­rești. Păcat că sînt lipite cu scotch și au atașate prețul (10 lei), cu un scris ne­îndemînatic de mînă. Bărbatul mai solid, a studiat atent cîteva zeci de secunde sticlele, apoi prețurile, ca în final să se întoarcă decis către vîn­zător și să-i spună: „dă-mi două pahare din astea, la 400, de bere”

În mijlocul procesiunilor, lîngă un grup de țigănci cu fuste în toate culorile cur­cu­beului, stătea un bătrîn cu două sa­coșe adunate sub genunchi, tre­murînd la fiecare rafală mai puternică de vînt. A venit de la Timișoara la Sfîn­tă și a adus și nucile de acasă, poate le vinde ca să facă și el un ban. Vor­bește greu, mîinile-i sînt de culoarea pă­cu­rii și se uită dezamăgit în jur. Poate, după cîteva pahare de vin și be­re, vederea mulțimii o să tremure și-n loc de nuci, o să vadă țuică. Atunci, o să plece fericit acasă.

Cătălin HOPULELE