Printre obiecte de agenți secreți

În filme savanții nebuni sînt cei care creau dispozitive malefice pentru cucerirea lumii însă în lumea reală părinții invențiilor menite să ușureze viața celor de rînd sînt oamenii cu vi­zi­une și imaginație. Aceștia nu se as­cund în laboratoare obscure, ci și-au dat întîlnire pe Copou să se laude cu inovațiile lor.

Imediat ce am intrat în sala cu standuri un zumzet demn de un turn Babel îmi năpădește în timpane. Arunc o privire prin în­că­pe­rea imensă și ră­co­roasă, în compa­ra­ți­e cu ză­pu­șea­la de afară, și observ stan­dul cu invenții militare.

După un lung slalom prin mul­ți­me, ajung într-un final în fața mesei păzită de două manechine cu unifor­me kaki și de un bărbat îmbrăcat la cos­tum. Îl întreb pe omul înțolit la pa­tru ace dacă îmi poate arăta ceva care ar putea fi folosit de un agent 007. Începe prin a-mi vorbi de un exo­­schelet din metal care crește for­ța­ și rezistența picioarelor. Gîndul mi se duce imediat la supereroii din fil­me și mă și imaginez în costumul lui Iron Man. Fantezia dispare însă cînd văd că scheletul de exterior seamănă de fapt mai curînd cu niște pi­cio­roan­ge hidraulice decît cu îmbrăcămintea de tinichea a lui Tony Stark.

OZN-uri fără pilot

Următoarele invenții sînt niște platforme terestre, aeriane și navale, capabile să se orienteze singure în spa­țiu, să vadă în infraroșu și care pot tran­s­porta persoane sau obiecte. Ima­­gi­na­ția mea iar o ia la goană și deja văd străzile pline de gîndaci mișcați de roți mari de cauciuc, iar cerul îm­pîn­zit de OZN-uri pilotate de in­te­li­gen­ța artificială. Mă înșel din nou căci mașinile fără pilot abia pot purta gre­u­tăți mici la viteze la fel de mici și nu sea­mă­nă cu gîzele metalice din fil­me­le SF.

Bărbatul la costum îmi vede de­za­măgirea și, după ce îmi mai arată cî­te­va invenții, exclamă împăciuitor: „stai liniștit, că în cinci sau zece ani vom avea cu toții arsenalul lui Bond, dar fără pistol”. Eu sper să am măcar unul cu apă pentru zăpușeala de afa­ră care încă nu mă lasă să plec.

De celelalte standuri nu mă prea în­duplec să mă apropii, fiind păzite ba de chinezi, ba de cadîne înfofolite în nă­frame de mătase, supravegheate de un bărbat cu tenul închis și cu o ti­chi­e roșie și moț galben. După încă o plimbare prin sala răcoroasă ultimul la care mă opresc e standul din grija a trei băieți îmbrăcați în hainele ma­ri­nei și e nevoie să tușesc zgomotos de trei ori pînă să mi se dea atenție. Mă mai învîrt de cîteva ori pe la standuri, mai schimb păreri cu alți vizitatori și cum cunoștințe despre prelucrarea prin așchiere nu am și nici vreun reumatism de tratat cu produse naturiste las refluxul de oameni să mă scoată înapoi în stradă. Nu de alta, dar nu aș vrea să privesc prea mult în viitor.

Andrei MIHAI