Rătăciți după corturile din Piața Unirii

„Hai, facem și noi o poză?”, insistă o tînără de lîngă masa alăturată. Lîngă ea, doi tineri își aruncă privirile pe meniurile lunguiețe și îl răsfoiesc rapid, fără a avea răbdarea de a citi ce scrie pe fiecare pagină. Nu o bagă nimeni în seamă, așa că revine, de data aceasta făcîndu-se auzită. „Hai, mă! Uite! Hai să stăm așa!”

Ceilalți cedează, se adună cu toții în fața telefonului, se aranjează și unul dintre ei preia controlul și apasă pe un buton. „Pozăăăăă!”, strigă fata. Poza este încărcată imediat pe Facebook, iar postarea de joi seara din Cafeneaua Piața Unirii este bifată.
Pe fundal se aude o melodie, sînt cîteva impulsuri sonore care te trezesc, dar nu cîntă nimeni cu vocea, iar eu mă rătă­cesc, preț de cîteva secunde, prin meniu, pînă mă opresc la ceaiuri, aleg un ceai verde și aștept. La cîțiva centimetri de mine, un bărbat golește, cu ușurință, un pahar de bere și, din cînd în cînd, mai aruncă cîteva priviri spre documentarul care rulează pe un televizor de deasupra capului său. Nu aude nimic din el, căci e dat pe mut, doar urmărește cîțiva băieți care fac trocuri cu lucrurile lor vechi. Mai are puțin din băutură, și, acum cînd observă că berea dispare și apare fundul paharului, devine un tip lent.

Ușa se deschide și, în Cafeneaua Piața Unirii, intră un val amestecat cu frig și vînt care aduce cu el încă doi clienți. O fată și un băiat care se așază la cea mai apropiată masă, își dau hainele groase de pe ei, le așază pe scaun și așteaptă chelnerița să vină cu meniul. „Ci frig îi! Dacă nu erai tu, eu nici nu-ieșam din casî”, spune fata, în timp ce-și scoate telefonul din buzunar și începe să-l butoneze. În spatele lor, la o altă masă, observ capul unui băiat, de vreo 20 de ani, care stă tolănit pe una dintre canapele și privește cu interes la documentarul de la televizor. Pare a fi acompaniat de alți băieți și de cîteva fete, care șușotesc, rîd și își arată selfie-urile. Celelalte mese sînt libere, de parcă s-ar fi aliniat cu toții la coadă la Sfînta Cuvioasa Parascheva și au renunțat, pentru cîteva ore sau zile, la berea și cafeaua de joi seara.

Pentru cîteva minute, muzica se oprește și, printre rîsete scurte și șușoteli, îmi aud lingurița care atinge ceașca de ce­ramică, dar o opresc înainte de a strica liniștea cuiva. Nu mai intră și nu mai iese nimeni. Afară se mai văd doar corturile albe din Piața Unirii, în care se află căciuli și haine din blană, linguri tradiționale din lemn și magneți de frigider. Și vîn­ză­to­rii din corturi se chinuie să adune cîțiva trecători, iar cei pu­țini care vin, se uită, iau în mînă un magnet de frigider, îl ad­mi­ră, dar când văd prețul decid să-și continuie drumul – poa­te spre casă sau la dosul unei cafenele. De aici, dinăuntru, multe nu se mai zăresc, noaptea se deschide și înghite totul: coada lungă de mii de oameni de la racla cu Sfintele Moaște, gîlgîitul bărbatului de lîngă mine, restul din mîna chelneriței și terasa pustie de afară.

Nu-mi dau seama dacă oamenii de aici sunt de pe planeta celor doi Sori și poate că spre noapte se vor transforma în cea mai urîtă variantă a lor, așa că aleg să fac semn de plecare. Primesc nota, plătesc și ies afară. Nici nu apuc să fac zece pași, că trei măicuțe trec prin fața mea și se duc, în pas de fugă, spre stația din Piața Unirii sau poate merg spre strada Stefan. „Hai, hai!”, o aud pe una dintre ele.