Regatul meu pe-o prietenie

Nici măcar o grădiniță nu a au­zit atîtea zeci de rîsete și de bătăi since­re din palme cîte s-au strîns în jurul meselor din librăria Cărturești timp de două ore. Zumzetul e departe de cel pe care îl fac copiii nerăbdători, dar aduce aminte de serile în care ne înconjuram de zaruri și cărți de joc pînă adormeam. „Ați mai văzut co­pii cu păr alb de la atîta jucat?”, îmi spu­ne rîzînd un domn trecut de 50 de ani, dar care stă singur, cu un joc în față. Nu îmi acceptă invitația de a ju­ca împreună, așa că mă răsucesc pe vîrfuri și caut din ochi altă masă.

Nu bat din palme și nici nu mă en­tuziasmez fiind conștientă că nici nu am idee care sînt regulile, însă pri­ma mea coechipieră se așază li­niș­tită la masă și caută jocul cu pri­vi­rea. Cu o mînă învîrte iute piesele din cutie, iar cu cealaltă se prezintă ca un copil sfios: Despina. „Uite, jocul de la masa alăturată este unul de ima­ginație și creativitate. L-am jucat zilele trecute pentru prima oară și nu mă mai dezlipeam de el”, spune ară­tînd încîn­tată către „cutia plină de povești” pe care scrie simplu „Dixit”. Promitem să ne mutăm la masa ală­tu­rată cînd se eliberează două lo­curi și între timp foșnim între degete pie­sele de joc. „Am 24 de ani, dar nu ratez nici o astfel de seară. Înveți jo­curi noi și chiar simți că ți se destin­de fiecare mușchi, mai ales din cei fa­ciali”, adaugă fata micuță din fa­ța mea.

Pentru că lîngă noi se așază două fete vizibil trecute de copilărie, pu­tem considera că jocul a început. „Vîr­sta minimă este de opt ani, ce­ea ce înseamnă că prima condiție este îndeplinită”, spun fetele chicotind a nerăbdare. Cea de-a doua regulă es­te să înceapă cel mai tînăr din echipă. „Cu siguranță tu vei începe, pari cea mai micuță”, îmi spune vesel una din­tre fete strîngîndu-mă ușor de mî­nă, în semn de consolare. Ase­me­nea unui puzzle, piesele care stau în­și­ra­te pe masă și pe care le tragem în sen­sul acelor de ceasornic se potrivesc și formează fragmente de cîmpuri, drumuri și mănăstiri pe care noi tre­buie să le cucerim. Și reușim prin in­termediul omuleților colorați pe care, din neatenție, Despina îi pune me­reu cu capul în jos. „Ar trebui să le fo­losim picioarele pentru cucerire, nu crezi?”, spune zîmbind una dintre fete.

Deși uităm de tabla pe care trebu­ie să înaintăm cu omuleții în fun­cție de puncte, reușim să ne alcă­tu­im propriul sat din care nu lipsesc ce­tă­țile, mănăstirile și drumurile stră­bă­tute de ucenicii noștri. Iar cele pa­tru culori în care am jucat se potrivesc exact ca într-un cub rubik rezolvat.

Mădălina OLARIU