Rezistența țiganului la mal

Nu sînt mai mult de zece grade afa­ră, dar n-aș zice dacă ar fi să mă iau după copiii și adolescenții care alear­gă în compleuri cu tricou și pantaloni scurți pe stadion. Pe margine, profeso­rii cînd îi aclamă, cînd îi dojenesc, în timp ce fiecare dintre ei se străduiește să facă greșeli cît mai puține în timp ce trece prin fața antrenorilor care taxea­ză orice eroare. „Haide! Mișcă bra­țe­le, mișcă-le, că te-ntrece ăla de clasa a șaptea!”, urlă profesoara la unul dintre cursanți, un copil nu mai mare de școala generală, slăbuț și cu monturile roșii de frig, dar de pe fruntea căruia se scurg picăturile de sudoare ca și cînd ar ploua. Schimbînd foarte repe­de tonul și volumul vocii, profesoara îmi explică privindu-mă prietenește: „Dacă nu îi încurajezi nu obții de la ei nici o performanță, iar dacă îi iei cu în­ceti­șorul ei cred că-i de glumă aici”.

Fără prea multe speranțe și lipsită de orice alură de protest, mă apropii de antrenorul care pare a se ocupa de con­curs. După ce-aude că vreau să parti­cip la turul de rezistență, fără să se o­pre­a­s­că din a-i scruta cu privirea pe cei din te­ren, contenește totuși pentru o se­cun­dă a fluiera, ca să-mi răspundă întru­cîtva absent „păi eu n-am nimic împo­trivă”. Zece minute mai tîrziu, fetele por­nesc de la linia de start, iar unul din­tre profesori ne anunță că avem de par­curs cinci ture complete de stadion, e­chi­valentul a două mii de metri. „Haide, nu vă temeți, pentru voi nu este chiar așa de greu, nu?”. Și fluieră startul, în timp ce o profesoară țipă de pe mar­gi­ne: „Nu vă îndepărtați de marcaj, nu aler­gați ca proastele, m-ai auzit, feti­ță?”, înălțînd în semn de protest degetul arătător al mîinii drepte și fluturîndu-l cîteva clipe în aer.

Durează cîteva secunde pînă fete­le de școală generală și liceu mă întrec una cîte una și eu înțeleg o dată în plus de ce nu am decis niciodată să fac o carie­ră de sportivă. Fără să stau prea mult pe gînduri, renunț după prima tură de te­ren, în ciuda îmbărbătării profesorului care a dat startul: „Hai, domnișoară, că nu mai ai decît patru, nu te opri așa ca ți­ga­nul la mal!”

N-apuc să îmi trag prea bine su­fle­tul, cînd colegii încep și ei maratonul, care pentru băieți este de trei mii de me­tri și pe care noi îi încurajăm de pe mar­gine, la fiecare tur în plus terminat, în timp ce profesoara de lîngă noi își im­pulsionează unul dintre elevi: „Haide măi mamă azi, aleargă, dă tot, că te-ntrece domnul student!”. Iar domnul stu­dent nu face altceva decît să își con­tinue alergarea încet, făcînd abstracție de zar­va dimprejur, pentru ca la sfîrșit să fie premiat cu o diplomă. Și o fotografie ală­turi de elevii Liceului cu Program Sportiv, care să ateste că în ziua de mier­curi a alergat mai mult decît a fumat.

Livia RUSU