Sărăcia în piese de Lego

Bătrînul nu așteaptă prea mult să-i examinez marfa și-mi taie zece ­­­­­­­­­­lei­­ din preț. „Bocănceii ăștia-s po­ma­nă cu­ra­tă, coniță, 40 de lei. Mai avem așa, la 60, mai scumpi, da’ cu ăștia faci iarna berechet”, încearcă să mă convingă negustorul rotofei și că­­­­runt, cu gîtul afundat în gulerul mur­­dar care îi ră­sa­re boțit de sub pu­lo­verul pepit.

Își cu­lege clienții de pe stradă, imediat cum ies de la Flux, și mai urcă doi pași înspre Flora, în Tătărași.

Coșmelia lui de me­­tal îi aduce pîinea pe masă de mai bi­ne de 15 ani, de cînd a plecat din Ba­zar, unde îl ajunseseră lipsu­ri­le și fri­gul. „Eram și eu mai tînăr, cînd vin­deam în Bazar, n-am mai pu­tut dup-o bucată, nici nu vreau să-mi a­­min­tesc cum mă rodea gerul sub po­­dul­ ăla de ci­ment”, si zgri­bulește ne­gus­torul ambulant, în fața tonetei, vî­rînd mîinile mun­cite în niște bu­zu­na­re înalte ale ja­­chetei. „Dacă în­chizi­ toneta în timpul zilei, te-ai lins pe bot. La oameni trebuie să le arăți ca la chiori, să intri cu marfa în stra­dă, că altfel nu se uită la ea. Nu mai e ca altă dată, cînd ieșeau oamenii să-și caute de-mbrăcat, trebuie s-alergăm noi după ei. Ei, cum îs bo­can­cii, vin?”.

Decît o geantă, mai bine lapte

N-au o ofertă prea va­­­riată, da-i marfă bună și ieftină, între tonetele cu legume și cele stivuite cu bidoane goale pentru lapte care strîn­ge coadă dimineața ca pe vremuri. Tineretul nu prea are ce gă­si la to­netele din Tă­tă­rași, în afară de preșcolari, care au un cub de fier nu­­mai­ pentru ei, tapetat cu jucării chi­ne­­zești dintre cele mai ți­pă­toa­re. În rest, halate de casă, cipici, te­le­comenzi u­ni­versale, șam­pon­ de ur­zică, pălării de fe­tru și șepci tricotate, cremă de ghete și­ ciorapi de damă groși, că tot a dat fri­gul.

Doamna cu genți nu prea vor­beș­te. Are o căutătură urîtă, este machiată cu­ negru, e dată cu ruj sîngeriu pe bu­ze­le uscate, și se baricadează în to­ne­ta ei cu bucăți din cutii mari de car­ton. Le fixează răbdătoare și tă­cu­tă, ig­no­rîndu-mă în timp ce mă prefac că­ cer­cetez o geantă maronie care atîrnă de­ unul din panourile din stradă. Își tra­ge geaca groasă parte peste parte și su­flă în mîinile acoperite cu mănuși tă­iate la degete. „Alea mici îs zece lei,­ cea­laltă-i 20”, îngînă absentă în timp ce-și mai suflă o dată în pumni. Nu se uită la mine cînd vorbește și nu are­ de­cît cinci genți și o cutie cu por­to­fele colorate, mai jos, pe-un sca­un pliant. „N-au nevoie oamenii de genți și portmoneie, tu nu vezi ce co­adă-i la lap­te?”, întreabă sec fe­me­ia și începe să înjure o potaie care s-a aciuat pe lîngă negoțul ei. Îl a­lun­gă cu-o nuia și intră înapoi. „Ca ei sîn­tem, degeaba stăm aici în frig, că nu ne dă nimeni de mîncare.

Alexandra PANAETE