Sfaturi tăiate din foarfecă

Am ajuns vacanța asta acasă, mai po­etic vorbind, dincolo de Prut, și în pri­mul rînd am mers la frizerița mea. „Ia­răși? Parcă ți-am tăiat părul acum două luni, mai ai să-l retezi? Lasă-l să creas­că!”, se oftică Iulia care mă tun­de încă de cînd a prins această me­se­rie. E cu doar șapte ani mai mare decît mine însă deja are doi copii, „cel mai mare, Aurel, la toam­nă va merge în clasa întîi”, îmi spu­ne ea orgolioasă în timp ce eu mă așez pe scaun.

„Din nou scurt?”, mă întreabă fe­me­ia cu o siluetă suplă, fața rotundă, bu­ze­le pline și un păr castaniu îm­pl­etit într-o cosiță care-i ajunge mai jos de talie. Iar în timp ce foarfeca mî­nu­ită de degetele ei fine îmi scur­tează părul șuviță cu șu­viță, îmi pune în­tre­bări, de parcă ar vrea să afle totul și des­pre toate de la mine. Eu îi răs­pund sincer și, cînd lucrul e deja în toi, a­jung să vorbesc fără să mai fiu întrebată. „M-aș lăsa de facultate, nu mai am răb­dare”, îi zic eu iar Iulia cu un zîm­bet zeflemist croit de buzele-i rotunde îmi zice „cred că nu ești nebună”, iar mai apoi adaugă „las’ că am eu o prietenă care are diplomă care confirmă că ar fi făcut dreptul, doar că ea nu a stat nici mă­car la un curs, așa că dacă o să ai ne­voie de diplomă vreodată nu va fi o pro­blemă s-o capeți. Sau la voi la Ro­mâ­nia nu e așa?”. Iar eu drept răs­puns decid să schimb tema.

Singură sau… singură

De această dată mă plîng că nu cred că o relație serioasă cu vreun băiat ne­cesită efort și doar o iubire merită acest sacrifiu, pentru că faci totul din dra­gos­te. Iar Iulia nici acum nu se lasă pe din afara frustrărilor mele. „Nu e bine să fii singură, e normal ca fiecare din noi să aibă pereche”, îmi spune ea pe un ton firesc și con­vin­gă­tor. Îmi aduce exemple din experien­ța sa de viață cu familie exact ca un profesor care explică o temă greu de înțeles. Însă la un moment dat ci­teș­te un mesaj primit și nu i se mai aude gla­­sul vioi. Tace și să sună nervos „ce s-a în­tîmplat?”, mă neliniștesc eu, „am pri­mit un mesaj de la operator care mă a­nunță că Pavel și-a aprins telefo­nul”.

Pavel e soțul Iulianei, care, după spu­sele ei, e plecat de acasă de di­mi­nea­ță și a avut telefonul închis pînă a­cum. Începe să-l sune agitată însă își dă sea­ma că mai are de lucrat a­su­pra coafurii mele. Îmi dă telefonul și îmi zice „sună pînă răspunde”, iar eu, ca un ucenic sme­rit, încep să apăs aproape frenetic mai întîi butonul verde, apoi cel roșu. În momentul în care bărbatul răspunde, lipesc iute telefonul de urechea fetei. Iar Iuliana, cu o voce de oțel, își anunță pe­rechea că „acasă nu ai ce căuta, să stai acolo unde ai stat toată ziua cu telefo­nul închis”, și apasă pe butonul roșu și printre dinți, cu ciudă, i se strecoară „mă descurc și singură”.

Daniela VORTOLOMEI