Sînge vărsat din Italia pînă-n Moldova

„Mamă, sînt bine. Mamă. Ma­mă. Mamă. Sînt bine. Mamă, sînt bi­ne.” Băr­batul din fața mea, cu o bluză mov de­cu­pată pînă spre coșul pieptului, se plim­bă agitat în sala de aș­tep­tare de la Cen­trul de Tran­sfu­zii Sanguine Iași. „Ma­mă. Da. O să fie bine”, și vocea i se to­peș­te ușor, în timp bărbatul își închide și-și des­chi­de reflexiv pumnul drept, de parcă ar avea deja acul în vene și ar în­dem­na sîngele să umple punga de la ca­pă­tul patului.

Cei 20 de oameni de pe hol sînt sfîr­șiți. Trași la față, palizi, cu ochii în­cer­cănați, picioarele mișcîndu-se spasma­tic și fornăind ca o cireadă de tauri răpuși în coridă, își fixează privirile pe perete ca pe un ecran de cinema și rar găsești pe ci­neva care să se desprindă. Singurele su­nete ca­re rup tăcerea sînt căscaturile lun­gi, mieunate, și singurele mișcări care îi distrag de la filmul mut ce rulează în gol sînt cele venite din dreptul ca binetului doctoriței.

Bonuri de cartofi și ceapă

„Ar trebui să dormi regulat, să mă­nînci după un program fix, să e­viți stresul și situațiile stresante sau epu­i­za­rea…”. Izbucnesc în rîs și doc­torița mă mă­soară încruntată, cre­zînd că îmi bat joc de ea. „Mi-ar plă­cea”, îi răspund. „Indiferent, ai tensiu­nea cam mare pen­tru că ești cam … mare. Neapărat vii din nou să do­nezi, pe 15 iulie”. O as­cult în timp ce-mi vorbește despre sub­ți­e­rea sîn­gelui și despre hemoglobine și du­pă ce s-a terminat ocara ies din ca­bi­net cu foaia și-mi reiau locul pe scaun lîngă Sorin.

Din toată sala de priviri mo­ho­rî­te el e singurul care pare cu a­de­vă­rat absent și detașat. Înăltuț, sub­ți­rel, cu ochi mari și pistruiat, studen­tul din anul I de la Facultatea de Textile și Pielărie îmi ex­plică și el, pe scurt, ce auzisem în bi­ro­ul docto­riței. Despre cum donarea de sîn­ge ajută la subțierea sîngelui, că ajută la sănătate și că de asta a venit și el. „Și pentru bani”. Zîmbește inocent, scru­tîn­du-mi privirea în căutarea u­nor semne de reproș. „Trăiesc două săp­tămîni cu bo­nurile de masă. Mai iau două kilogra­me de cartofi, două de ceapă”. Își mișcă mîinile în fața mea de parcă s-ar vedea deja în fa­ța unei oale, învîrtind la o cior­bă în­miresmată de legume. Sorin e de pe partea cealaltă a Prutului, de „un­deva de lîngă Bălți”. Îl întreb, cu­ri­os, ce l-a îm­pins să facă tocmai tex­tile și pielărie cînd îmi lasă de în­țe­les că în liceu voia să se facă arhitect. „E frumos, dar nu se rabdă des­tul și pleacă mulți după anul I, de aia par că-s puțini studenți”.

Din partea cealaltă a sălii se aud zgomote. Un grup de șase bărbați intră, trec de „procesare” și aș­teap­tă rîn­dul la cabinetul doctoriței, strîn­gîn­du-se în cel mai îndepărtat colț al încăperii un­de încep să spar­gă se­mințe. Sorin pare amuzat să-i vadă și-mi po­ves­tește absent că nu a ve­nit în Ro­mânia mînat de vreun i­de­al pa­tri­otic. „Am patru frați. Două su­rori și doi frați. Doi la Me­di­ci­nă, unul contabil și u­nul la economie. Și u­nul în Iași la tex­tile și pie­lă­rie. Sin­gurul care a ve­nit în Ro­mâ­nia să în­vețe. Nu ai ce să faci în Mol­dova, dar nici aici nu vreau să stau. Cum ter­min, plec, nu știu unde, dar plec”, și-n privire pare că-i dansează vă­pa­ia unei flăcări în­cin­se. Nici el nu știe ce îl mînă din urmă, de ce fuge sau ce caută.

Aromă de Sicilia

Bărbații care ajunseseră mai de­vre­me fac orice încercare de conver­sație a celor din jur foarte difici­lă. Cu pumnul plin de semințe, stau și rîd de unul dintre ei care nu a trecut nici măcar de com­pletarea formu­larului. Băuse prea mult cu o sea­ră înainte și prin alcoolul care îi cur­gea prin vene era prea puțin sîn­ge. „Donăm pentru un tovarăș, Du­mi­tru, in­ternat la Spitalul Militar”, a­nun­ță brav un tînăr robust, musculos, pe care cei­lalți îl strigă Călin. E de de­parte perso­najul ca­re îți sare pri­mul în ochi. E și greu să nu-l vezi cînd se plimbă prin tot holul cu fu­larul strîns la gît, deși afară e trecut de zece grade și pe hol de 15, îm­bră­cat cu un tricou pe care scria mare I­ta­lia, în­căl­țat cu o pereche de adi­dași al­baștri, cu pă­rul atît de plin de gel încît s-ar simți la cîntar și cu o­ch­elarii de soare așezați in­vers, de par­că ar avea un ochi în ceafă.

Însă Mihai, un bărbat la cel mult 30 de ani, cu început de chelie, le dă­­dea tîr­coale, fără însă a îndrăzni să se a­propie de ei. Mihai căuta do­natori de B3 nega­tiv, pentru mama sa. „Am ajuns a­cum două zile aca­să și am găsit-o le­și­na­tă pe podea. A avut o cădere de tensiu­ne, a mîn­cat prea sărat, prea puțin, prea dul­ce, n-am înțeles. A făcut o semipareză, a­cum e la spital, are nevoie de o­pe­rație și mi-au spus că n-au sînge și să mă duc să fac rost de el de la cen­trul de transfu­zii”. Băr­ba­tul are o vo­ce firavă care te mo­le­șeș­te. Mă întreabă din priviri dar îi răs­pund că am O pozitiv, la care, Călin, din par­tea cealaltă a sălii strigă că el are A4. „Păcat că nu joci Bingo”, îi răs­pund, și îmi aruncă o privire cu care pare-a mă-n­demna să ies cu el pînă afară să-mi spu­nă un secret. Și așa el, împreună cu trei din­tre băieți, co­boară la fiecare 15 mi­nute să to­peas­că cîteva țigări, chiar da­că deasu­pra banchetei pe care stau atîr­nă un semn pe care scrie cu litere de-o șchioa­pă că înainte de te despărți de sîn­gele din vene n-ar trebui să cochetezi cu tutunul.

***

Pe mesele din sala de donare o fe­meie stă aproape să leșine. Cu fa­ța albă povestește cum simte că o iau valuri de căldură și o asistentă cu pal­ma cît o lo­pa­tă mai mică o ame­nin­ță că n-o iartă da­că o vede că adoar­me. Mihai, după o ju­mătate de oră de stat întins, încă mai e puțin amețit și stă cu picioarele în sus pe pa­tu­rile înclinate la 45 de grade. De-ală­turi, Sorin îl trage de mîneca. „Auzi, mi-au zis la cabinet că am B3 negativ. Ți-l dau eu, dar tot îmi dă bo­nu­rile, da?” Deodată, fața lui Mi­hai a început să prindă culoare și s-a con­torsionat într-un rictus împăcat. Cu sîngele de la Sorin strîngea cei doi litri de care avea nevoie și mama sa putea intra în operație.

>Cătălin HOPULELE